Suflet alb (II)

4. Secretul lui Jaser

— Sfinte Allah! strigă Hamal, analizându-mă din cap până în picioare, de parcă eram o marfă numai bună de vândut.

M-am înroşit, ferindu-mi privirea. Kamari mă obligase să mă îmbrac în ţinuta pe care mi-o alesese, deşi eu ripostasem vehement. Dar ea era prea încăpăţânată, iar eu nu puteam face nimic în această privinţă. Bine măcar că nu mă pusese să mă schimb de faţă cu cei 4 bărbaţi care încă leneveau pe canapeaua improvizată din mătăsuri.

Intrasem în cameră, iar privirile lor începură să mă studieze neruşinate, de parcă ar fi vrut să mă dezbrace chiar şi de cele două piese de îmbrăcăminte rămase pe mine.

Kamari mă prinse de mijloc şi le zâmbi bărbaţilor.

— Ziceţi voi că nu e bestială! O să-l dea pe spate pe bogătanul ăla!

Toţi dădură din cap, fiind de acord cu vorbele ei, în afară de bărbatul cu ochii verzi. El se uita la mine impasibil. Mă făcea să mă simt incomfortabil. Mă întrebam care era relaţia acestei femei, Gizeh, în al cărei corp sărisem, cu acest bărbat. Simţeam cum inima îmi bătea mai repede când îl vedeam, dar era o senzaţie străină, care nu îmi aparţinea mie.

— C-c-când trebuia să dansez? Am uitat data..., am zis eu, sperând că nu dădeam de bănuit prea mult cu necunoştinţa mea.

Toţi îşi ridicară sprâncenele, surprinşi, privindu-mă insistent. M-am înroşit şi mai rău, rugându-mă să nu fi dat în bară cu această întrebare.

— Mâine, îmi răspunse bărbatul lui Kamari, pe care aflasem că-l cheamă Amir, iar pe fratele său, adică cel mai tânăr dintre ei, Hassan.

Am clipit rapid, simţind cum panica mi se strecura din nou în capul pieptului. Mâine? Aşa devreme? Nici măcar nu ajunsesem de mult timp în acest oraş şi trebuia să şi dansez?

Şi acum venea întrebarea de milioane de dolari: cum aş fi putut dansa? Eram anti-talent. Nu ştiam să cânt, nu ştiam să dansez, nu ştiam nimic. Singurul lucru la care eram cât de cât bună era biologia, tocmai de aceea şi voiam să mă fac medic veterinar, având în vedere faptul că îmi plăceau şi animalele. Dar să dansez? Cum aş putea face asta?

— Nu trebuie să fii emoţionată, Gizeh! La cât de talentată eşti, cu siguranţă îl vei da gata!

Kamari continuă să mă încurajeze, entuziasmată şi fericită pentru mine că aveam un aşa mare noroc să dansez pentru cineva aşa măreţ. M-am abţinut cu greu să nu pufnesc sau să nu îmi dau ochii peste cap. Noroc pe dracu'.

— Poţi să exersezi câteva mişcări aici în seara asta! O să cânt eu pentru tine!

Mă holbam la ea oripilată. În niciun caz nu aş fi încercat să dansez în faţa acestor bărbaţi ca să mă fac de râs. Ea îmi întoarse privirea, confuză, iar apoi, deodată, ochii îi licăriră înţelegători şi se răsuci înspre canapea, unde bărbaţii aşteptau cu sufletul la gură prestaţia mea.

— Afară! ordonă ea, punându-şi mâinile în şoldurile bine conturate.

Ei începură să protesteze, dar ea rămase fermă pe poziţie.

În timp ce ieşeau pe rând în cealaltă cameră, Hamal se aplecă spre Amir, vorbindu-i destul de tare cât să-l auzim şi noi:

— Ar trebui să îi arăţi femeii tale care îi e locul...

— Hamal! Încă o vorbă şi dormi în deşert! strigă Kamari după el, enervându-se.

Bărbatul cu ochii negri ca noaptea rânji batjocoritor şi aşeză pătura în urma lui, lăsându-ne singure în încăperea aceasta.