Suflet alb (II)

10. Salvare

Fugeam.

Sau cel puţin încercam să fug.

Mă ţineam cu o mână de rana făcută de cuţitul bărbatului. Apăsam mai tare în zona abdomenului, sperând că sângerarea se va opri, deşi nu ştiam dacă mai conta. Bărbaţii mă urmăreau, de parcă erau la vânătoare, iar eu, căprioara, urmam să fiu prinsă.

Disperată, mă uitam în stânga şi dreapta, dar nu era nimeni.

Însă acest lucru nu mă împiedică să îmi încerc norocul.

— Ajutor! Ajutor! strigam eu panicată în neantul rece şi cutremurător.

Dar nu era nimeni care să îmi răspundă rugăciunilor.

Zeii nu te ascultă, iar diavolii se bucură de necazul tău.

Am observat că drumul avea o cotitură la stânga. Am dat colţul, ajungând pe un drum lăturalnic, între câteva case mai înalte. Era întuneric beznă; nu puteam să văd nimic, doar negru, negru şi iarăşi negru.

Am privit fugitiv în spate şi, spre groaza mea, bărbaţii erau la mai puţin de doi paşi depărtare.

Nu puteam scăpa. Eram slăbită, eram rănită, eram neputincioasă.

Mi-am întors capul, încercând, cu toate puterile rămase, să îmi grăbesc pasul, dar era prea târziu. Simţeam cum o mână mă strânse cu o forţă înăbuşitoare de mijloc, iar un iz înecăcios de vin îmi atacă nările.

Îngrozită, mi-am deschis gura, ţipând, însă o mână puternică mă opri. Mi-am bulbucat ochii, uimită că nu îmi ieşiseră încă din orbite.

Îmi dădu drumul, aruncându-mă pe pământul bătătorit. Tremuram din toate încheieturile, privindu-le siluetele uriaşe care se pogorâseră asupra mea, de parcă voiau să mă mănânce.

În mod involuntar, lacrimile începură să cadă cu mai multă intensitate decât înainte, iar suspinele îmi cutremurau corpul fragil şi subnutrit.

— Credeai că o să scapi? Cerşetoareo, răspunde-mi!

Nu am putut să răspund. Era de parcă pisica mi-ar fi mâncat limba. Enervându-se, bărbatul mă apucă de un umăr, scuturându-mă violent.

Am scos un chiţăit înspăimântat, pe care am încercat să-l amortizez cu palma, nevrând sa-i irit mai mult decât o făcusem deja. Voiam să scap cu viaţă, chiar dacă m-ar fi folosit până aş fi leşinat.

Însă aş fi putut cu rana pe care o aveam pe abdomen?

Cei doi bărbaţi se aplecară peste mine şi începură să tragă de hainele mele. Am ţipat, realizând că nu aş fi putut suporta ca ei să mă atingă. Ştiam că era prostesc. Ştiam că nu ar fi trebuit să fac asta. Însă repulsia şi scârba mea erau prea puternice. Nu mă puteau atinge... Nu...

Deodată, unul dintre ei se întoarse cu spatele la mine, ridicându-se în picioare. Confuz, şi celălalt bărbat îşi îndreptă privirea spre lucrul la care se holba prietenul său.

Într-o fracţiune de secundă, capul bărbatului din faţa mea se răsuci la un unghi imposibil şi căzu inert, pe pământ, la picioarele mele.

Şi atunci l-am văzut. Era el. Bărbatul din piaţă. Cel care era îmbrăcat în negru. Cel care îmi părea familiar. Cel care mă salva chiar în acest moment.

Timpul se opri din nou. Doar eu şi el. El şi cu mine.

Însă el nu mă privea. Se aplecă la capul mortului, iar o pată de culoare lumină noaptea întunecată.