Suflet alb (II)

25. Șoc

Eram în cameră, stând înfofolită până în gât cu pătura albă a lui Vladimir ce încă îi purta mirosul. Știam că dacă voiam să fiu singură ar fi fost mai bine să mă duc în camera mea, însă mă simțeam protejată aici, iar Vladimir știa că nu era momentul să mă deranjeze. Trebuia... să gândesc. Și să gândesc și să gândesc și să gândesc...

Dar oricât gândeam... nu exista o soluție. Orice ar fi făcut, oricum Vladimir trebuia să înfăptuiască sacrificiul. Să omoare sute de oameni. Să le ia sufletele.

Oameni pe care îi știam... oameni cu care am interacționat...

Dar dacă nu ei... vor fi alții...

Și era oare mai bine așa? Să moară alți oameni doar pentru că pe aceștia îi cunoșteam eu?

Nu, nu era mai bine, nu era nicicum mai bine.

Și atunci care era soluția? Vladimir să moară?

Ești prea egoistă ca să lași asta să se întâmple.

Adevărat.

Atunci ce ar trebui să fac?

O bătaie ușoară se auzi în ușă, iar eu am răspuns cu un „intră" aproape imperceptibil mai mult din obișnuință.

Vladimir păși reticent în cameră, încă îmbrăcat în costumul lui negru pe care-l purta încă de când a venit să mă ia de la școală. Probabil nu a apucat să se schimbe pentru că eu m-am „încuiat" în camera lui și nu a vrut să mă bruieze.

Nu m-am uitat înspre el, căci expresia lui mă durea. Știa ce însemna asta pentru mine, dar nici nu putea să trăiască în continuare dacă nu făcea ce trebuia să facă.

De ce era totul atât de complicat?

Să nu mai spun de posibila interacțiune cu Lamashtu în zilele ce au să vină.

― Rebecca?

Vocea lui întrebătoare și îngrijorată mă făcu să-mi ridic capul înspre fața lui în mod inconștient. Nu ar fi trebuit să fac asta. Ochii lui roșii tremurau frenetic, iar eu nu mă puteam convinge să rămân supărată pe el, indiferent cât de mult aș fi încercat.

Și de ce să fiu supărată pe el? Nu era vina lui că era ce era. Chiar și el se învinovățise în trecut.

Am oftat adânc, m-am pus în fund și i-am făcut semn să intre. El încă mai stătea în tocul ușii, privindu-mă implorator.

― Vino aici, i-am zis eu, bătând pe locul din pat de lângă mine.

Oftă și el și se așeză lângă mine, învelindu-se cu pătura. Părea un copil, cu pătura până la bârbie și cu părul ciufulit care aproape că îi intra în ochi la cât de lung era. Am zâmbit tristă și i-am dat părul la o parte, lăsându-i fruntea descoperită. Ochii lui tremurară ușor la atingerea mea și se fixară asupra feței mele.

― Trebuie să te tunzi, am șoptit eu, încercând să îi aranjez căpița de fân din cap.

Zâmbi și el, apropriindu-se de mine și lăsându-și capul în poala mea.

― Îmi pare rău, șopti și el, închizându-și ochii.

Am oftat.

― Nu e vina ta. Dar... sunt supărată pe situație. Și tu știi asta. Nu ai de ce să te învinovățești.

Se încruntă ușor, iar eu mi-am pus un deget pe fruntea lui, netezind-o. Își deschise ochii, privindu-mă profund.

― Rebecca. Știi că pot să nu o fac.