Suflet alb (II)

22. Școală

― Nu vreau!

― Nu mă interesează.

― Ce rost mai are?!

― Are.

― Doamne! Mă omori!

S-a întors cu fața la mine în timp ce coboram scările și mi-a făcut cu ochiul.

― Știu.

Am scos un sunet de frustrare și am stat îmbufnată tot restul drumului până la mașină, iar el s-a comportat normal, de parcă chiar nu observa faptul că mai aveam puțin și planul meu de a-l omorî chiar avea să fie pus în practică.

Am stat tăcuți până când școala a apărut în raza noastră vizuală. Elevi, câțiva profesori și chiar părinți ai copiilor mai mici stăteau în fața porții așteptând să poată intra înăuntru.

Un frison mă acapară când imaginea familiară mi-a reapărut în fața ochilor, amintindu-mi de cât de schimbate vor fi aceste câteva luni care au mai rămas din anul școlar. Ariana nu mai era. Câțiva profesori care erau de fapt demoni dispăruseră, inclusiv femei de serviciu sau alți angajați interni. Și, cel mai important, eu nu mai eram eu. Nu mai eram ceea ce obișnuiam să fiu. Eram schimbată. Eram o creatură întunecată, în niciun caz un om. Nu știam când mă va lovi foamea din nou. Nu știam când voi încerca să fur o altă viață.

Așa că ce dracu căutam aici?

Am strâns cu putere mânerul portierei, simțind cum anxietatea mă cuprindea din cap până în picioare.

Știam că, în mod logic, nu ar fi trebuit să îmi fie frică acum, având în vedere că eram imortală, însă la mine funcționa exact invers. Îmi era frică de propriile-mi puteri. Îmi era frică că aveam să fac rău din nou. Îmi era frică ce s-ar fi putut întâmpla.

Însă Vladimir era ferm pe poziție, susținând vehement că, chiar dacă voiam sau nu, școala tot trebuia să o termin. Măcar liceul, dacă nu facultatea. Deși, spunea el, de-a lungul timpului voi termina nenumărate facultăți și voi avea nenumărate profesii...

― Nu înțeleg de ce îmi faci asta! am spus eu, cu un glas pițigăiat, observând cum porțile se deschiseră largi, lăsând oamenii să intre.

Vladimir oftă și mă apucă de mâna stângă, strângând-o ușor.

Era ciudat. Era extrem de ciudat să fiu consolată de el.

Însă nu puteam spune că nu îmi plăcea.

― Vreau să ai o viață normală măcar pentru puțină vreme. Nu știm ce se va întâmpla cu tronul și coalițiile. Nu știm nici dacă Lamashtu va încerca să facă ceva în legătură cu asta. Așa că... de ce nu mai bine te stresezi puțin ca om, ca să uiți de stresul „demonic"?

Am pufnit ușor.

― Îți alegi foarte bine cuvintele, domn profesor.

Își retrase brusc mâna, făcându-mă să mă uit la el cu o privire tristă.

Mai bine nu spuneam asta.

― Ceea ce îmi amintește... știu că nu poți să îți mâinile prea departe de mine, însă la școală cam va trebui să mă ignori.

Am oftat adânc. Știam că trebuia să fac asta.

Lucru în plus pentru care nu voiam să mă reîntorc.

― Hai nu mai fi atât de supărată... promit că nu fac prostii.

I-am aruncat o privire tăioasă iar el doar zâmbi șarmant, trecându-și o mână prin părul întunecat și care începuse să crească, lucru care mi-a reamintit de discuția pe care o avusesem în trecut, în corpul Amadeiei, despre problema părului. Acum, îmi aduceam aminte cam tot ce făcusem pe acea vreme și, în mov involuntar, am pufnit amuzată, aproape izbucnind în râs.