Suflet alb (II)

EPILOG

           

Peste un an

― Pașaportul, vă rog.

I-am întins pașaportul, ușurată că zborul lung luase sfârșit. Bărbatul, ce purta o mustață neagră și deasă, se uită ciudat la mine, iar eu i-am zâmbit, sperând că nu avea de gând să-mi pună întrebări mai detaliate.

După câteva minute, din fericire, am ieșit din aeroport, fără vreun incident. Mi-am pus ochelarii de soare și m-am îndreptat spre primul taxi care mi-a apărut în cale.

Eram în New York. Era un oraș de care auzisem foarte multe lucruri, în special de la Miruna. Într-un timp îmi povestea de mătușa ei care locuia acolo și îi trimitea pachete foarte des și multe poze, care mai de care mai ciudate sau amuzante. Părea un loc drăguț, plin de lume. Nu cred că aveai cum să te simți singur alături de atât de mulți oameni.

Dar indiferent cât de împinsă și băgată în seamă eram, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Am ajuns la primul hotel de cinci stele și, după vreo o oră, am intrat în apartament, cărând un bagaj mic de mână după mine. Am considerat că nu avea sens să iau ditamai bagajul după mine, având în vedere că aveam destui bani să îmi cumpăr de aici de ce aveam nevoie.

Am dat draperiile la o parte, putând astfel să mă uit pe geamul uriaș al sufrageriei. De la etajul șase, oamenii păreau doar niște gândaci rapizi, umblând de colo-colo, neobosiți, plini de viață, iar glasurile lor pluteau până la mine, zgâriindu-mi urechile cu ocazionalele țipete enervante. Pentru mine, un prădător, era un semn bun această mulțime.

Am oftat și mi-am întins mâinile, mimând senzația de oboseală. Vladimir avea dreptate. Toate senzațiile omenești pe care le-am simțit odată s-au estompat cu trecerea timpului.

Vladimir...

Nu, nu, nu.

Am început să mă plimb aiurea prin cameră, gândindu-mă deja la următorul oraș pe care am să-l vizitez. Nu voiam să mă reîntorc la acele gânduri negre. Trebuia să trec peste, să văd cât de frumoasă e viața, în mod special atunci când știu că sunt cu mult mai presus decât oamenii. Nu aveam motiv de stres. Puteam pur și simplu să duc o viață lungă, plină de distracție, fără să îmi fac griji, mai ales că aveam toți banii pe care Vladimir îi strânsese de-a lungul anilor...

Mă simțeam oribil că îi foloseam eu, deși erau ai lui. Nici măcar nu știam să citesc numărul când încercam să văd câți bani mai erau în cont, dar totuși, pentru mine era deranjant că foloseam chiar și cinci lei, dacă nu erau ai mei.

Dar el era mort. Nu avea pe nimeni pe pământ, în afară de mine. Nu s-ar supăra, nu-i așa?

Mi-am pus întrebarea asta de atâtea ori încât, la un moment dat am sperat că mă voi plictisi de ea și o voi arunca undeva în străfundurile conștinței. Știi tu, chestii d-alea la care te gândești înainte să adormi.

Ce bine că nu mai pot dormi.

Mi-am scuturat capul și mi-am luat scos portofelul din bagaj, pregătită să mă plimb prin oraș.

Deodată, telefonul a început să-mi sune disperat, iar eu, încruntându-mă ușor, m-am uitat la numărul apelantului. Era banca la care Vladimir își deschise contul.

― Alo?

― Bună ziua, vă sun în legătură cu contul dumneavoastră bancar... a fost o extragere mai mare de bani din cont, iar un domn a sunat ca să fie autorizat...

În acel moment bărbatul verifica, probabil, actele contului și a realizat că numele meu nu era acolo și nici numărul de telefon nu ar trebui să fie. Reușisem să conving un alt bărbat de la bancă să înlocuiască numărul cu al meu, dar acum era doar o confuzie totală.