Suflet alb (II)

29. Căutare

Tot ce vedeam era roșu.

Corpul lui Vladimir căzu inert pe podeaua înflăcărată și o liniște anticipativă se lăsă asupra tuturor din jurul său.

Nu puteam înțelege ce se întâmpla.

Era imposibil.

De ce făcuse asta?

De ce nu a putut să lase tot în mâinile lui Belial?

De ce a riscat totul?

― Rebecca! Pleacă de acolo!

Inconștient sau poate nu, mă târam înspre trupul lui neînsuflețit, deși simțeam foarte bine junghiuri în tot corpul.

Nu puteam concepe că Vladimir nu mai exista.

Că nu se mișca.

Că nu vorbea.

Că nu zâmbea batjocoritor așa cum făcea el de obicei.

Nu mă puteam gândi la așa ceva. Era... nefiresc.

Imposibil.

Până atunci.

― Să o ia cineva de aici! urlă Belial și în următorul moment două mâini puternice mă apucară strâns de brațe, ridicându-mă din flăcări.

Râsul lui Lamashtu zguduie camera, iar restul diavolilor care erau de partea ei o imitară aproape la perfecție.

― E un prost! Cine ar fi îndrăznit să intre în iad cu atâtea suflete acumulate?! În sfârșit am scăpat de un astfel de idiot care a vrut odată să fie înger! Vă imaginați?!

O vedeam cu coada ochiului cum își dădea părul pe spate și râdea cu poftă, alături de aliații ei. 

Belial își răsuci sulița în aer și se aproprie amenințător de regina iadului.

― Scoate-o pe Rebecca din iad. Și-a îndeplinit misiunea.

― Nu! am urlat eu, făcându-l să se întoarcă oripilat cu fața la mine.

Era primul cuvânt pe care îl scosesem de când Vladimir se prăbușise. 

Diavolii, răzând pentru încă o dată, se năpustiră asupra armatei lui Belial, creând bălți de sânge peste tot, făcând flăcările eterne să strălucească mai tare ca niciodată, parcă hrănite de sângele vărsat.

Nu știam că demonii pot sângera.

Presupun că dacă erau răniți de alți demoni era posibil.

Belial se aproprie de mine și de soldatul care mă căra în brațe, privindu-mă revoltat și exasperat.

Nu vedeam niciun pic de frică pe fața lui.

― Rebecca, trebuie să pleci. Ești prinsă la mijloc. Nu mai ai ce să faci aici...

― De ce îți pasă de o copilă?! Ajută-ne, Belial! urlă un diavol din dreapta noastră care pară o lovitură puternică a unui alt diavol care se năpusti asupra noastră din umbre.

― Un favor pentru un prieten mort, ca să zic așa, spuse Belial mai mult în șoaptă și reveni asupra mea într-o milisecundă. Ieși afară!

― Nu ies nicăieri! O să îl caut pe Vladimir!

Fața lui șocată aproape că îi aduse moartea. Diavolii se adunau în jurul nostru, încercând să ajungă la mine, însă îl prinse pe cel din spatele lui de gât și îl decapită rapid.