Suflet alb (II)

23. Iad

M-am răsucit în stânga și dreapta, căutându-l pe Vladimir.

Nu aveam timp să analizez situația.

Știam doar că Jaser însemna iad, lucru pe care nu voiam să-l mai revăd.

Așa că singura soluție era să-l găsesc pe Vladimir înainte ca...

Mâna lui Jaser mi-a prins strâns brațul, făcându-mă să mă uit la el cu ochii bulbucați.

― Prințul tău pe cal alb nu o să te mai salveze și acum!

Se auzi un sunet înfiorător.

Tot ce vedeam era negru.

***

Negru absolut.

Pentru câteva minute care părură ani nu puteam vedea nimic. Nici măcar propriile-mi mâini.

Am încercat să strig, însă nu ieșea niciun sunet. Nu eram sigură dacă nu puteam eu să aud ori mă aflam în vid. Speram că prima variantă, căci dacă era a doua...

Nu! Nu.

Trebuia să mă calmez. Trebuia să îmi dau seama unde eram mai întâi.

― În iad, scumpa mea.

O lumină puternică mă orbi, făcându-mă să îmi ridic brațele brusc.

Mâinile mele.

Le puteam vedea!

Ochii mei au început să se obișnuiască cu abundența de lumină, așa că am început să mă uit prin jur.

Tot ce vedeam era roșu.

Camera ardea în flăcări uriașe, roșii ca sângele. Speriată, m-am dat cu un pas în spate, însă când m-am răsucit, alte mii de flăcări mi-au tăiat calea.

― Nu îți fie frică. Nu te vor arde.

M-am întors precaută înspre sursa vocii care îmi vorbise și...

Era Jaser.

Sau cel puțin asta credeam, căci arătura care stătea în fața mea nu semăna nicidecum cu acel bărbat frumos cu ochi verzi.

Era o dihanie de trei ori cât mine, cu un corp aproape uman musculos. Avea ochii uriași negri și o barbă nu foarte lungă, prinsă în mai multe codițe. Era chel, fără nas și purta o robă mov, ținând în mână o țepușă lungă cu un capăt foarte ascuțit.

Păși înspre mine, iar eu m-am cutremurat din cap până în picioare.

Era un monstru!

El începu să râdă, simțindu-mi frica.

― Oh, Rebecca! tună el cu o voce puternică și groasă care făcea podeaua să se zguduie.

Nu mai suna deloc ca Jaser.

― De când nu am mai venit în iad! Chiar îmi lipsea adevărata mea formă! A trecut atât de mult timp încât majoritatea diavolilor a crezut că am ajuns în străfundurile iadului! Ah, idioții!

Încă un pas înspre mine.

― Nici măcar Aka nu și-a dat seama cine sunt! M-a întâlnit de nenumărate ori, însă îmi știe doar numele uman! Vezi tu... asta e treaba cu aroganții. El spune în stânga și dreapta că numele său e Aka Manah și, astfel, normal că iadul o să îl urmărească oriunde merge... dar eu... draga mea, aproape toți demonii au uitat de existența mea! Bineînțeles... cu câteva excepții.