Suflet alb (II)

30. Amintiri

Pentru o secundă, aproape că mi-am pierdut speranța.

Continua să murmure o melodie necunoscută mie, schimbând limba din două în două secunde, însă eu, spre surprinderea mea, puteam ține pasul; înțelegeam orice limbă în care cânta, de parcă le învățasem în câteva minute.

Voiam să-l opresc. Să-l scutur de umeri, să-l trezesc din transa ciudată în care se afla. Mă scotea din minți și nu mai rezistam.

Însă, chiar dacă înfățișarea lui mă speria în adevăratul sens al cuvântului, vocea lui... era cel mai frumos lucru pe care îl auzisem în viața mea.

Nu ai fi zis că era un demon. Avea o voce angelică, care îți trezea niște emoții ascunse din adâncul sufletului. Mi-am închis ochii, inspirând adânc și concentrându-mă pe melodia tristă și nostalgică, sperând că, poate, va realiza într-un final că nu era singur.

― Este o zi foarte frumoasă, nu-i așa, damnato?

Am înghețat brusc și mi-am deschis ochii numai ca să observ cum orbitele sale roșiatice erau focalizate asupra mea.

M-am înroșit, simțind adrenalina pulsându-mi în vene. 

Îmi era frică să vorbesc, să mișc vreun mușchi sau chiar să respir. 

Frica pe care o simțeam în acel moment nu putea fi egalată cu nimic.

Spre spaima mea, el chiar începu să râdă și făcu semn cu mâna în stânga lui.

― Nu-ți fie teamă, copilă, și eu sunt la fel ca tine. Stai aici, jos. Eternitatea este foarte lungă și grea. E mai bine când nu ești singur. Ne putem plânge de milă în grup.

Chicoti ușor și se rezemă de copac, lăsându-și capul pe spate. Oftă extenuat, de parcă așteptarea continuă în care se afla îl obosea psihic.

Nu știam ce să zic. Așa că m-am mutat din fața lui, așezându-mă reticentă în stânga sa și m-am rezemat cu grijă de copacul tare și nu atât de rece pe cât mă așteptam.

― Ești un demon, nu-i așa? mă întrebă el după câteva minute de tăcere, făcându-mă să tresar în mod involuntar.

― N-n-nu chiar..., am răspuns eu, cu o voce spartă și tremurată.

Vladimir tăcu pentru câteva secunde, însă, după își întoarse craniul ciudat spre mine, de parcă încerca să mă privească drept în ochi, deși era cam ciudat în stadiul în care era.

― Cum așa? Nu ești sigură de propria-ți origine? Hm... eu nu cred că ai putea fi altceva, având în vedere că nu ești prinsă într-o blamare eternă, precum sufletele umane. Ești ca mine.

Am schițat un zâmbet, îmbrățișându-mi genunchii și lăsându-mi capul să se sprijine pe aceștia.

― Nu chiar. Ai fi surprins.

Era atât de ciudat să vorbesc cu el când nu avea... o față umană. Nu îi puteam citi expresiile. Nu știam dacă era uimit, sceptic sau batjocoritor. Poate toate laolaltă. Dar asta era doar bănuiala mea, pe care nu mă puteam baza în totalitate.

― Dar... cum te numești? mă întreabă el, comportându-se de parcă suntem doi copii ce s-au pierdut de părinți.

Nu știam ce să spun.

Oare dacă îi ziceam Amadeia ar fi reacționat altfel? Oare dacă aș fi zis Rebecca ar fi avut un impact mai puternic?

― Amadeia, am răspuns eu, aproape tăindu-mi-se respirația, privindu-l anticipativă.