Suflet alb (II)

20. Victimă

Vladimir își căscă ochii la mine, înghețând instantaneu. Jaser începu să râdă bucuros, iar eu plângeam, neînțelegând ce mi se întâmplase.

Era imposibil. Nu aveam cum să fiu eu Amadeia. Era o idee atât de prostească încât, dacă nu mi-aș fi amintit anumite momente care cu siguranță atestau adevărul, i-aș fi spus bărbatului cu ochi verzi să înceteze cu prostiile și să plece înapoi în iad.

Însă situația era reală, iar eu nu știam ce să fac în continuare.

Vladimir îi dădu drumului lui Jaser, iar acesta se ridică în picioare, masându-și gâtul.

― Păi atunci, oameni buni... vă las să depănați amintiri, iar eu voi reveni în curând. Adios!

Și cu acestea fiind spuse, Jaser se evaporă deodată din fața noastră.

Nu știam cum să reacționez. Îmi era frică să-l privesc pe Vladimir. Tensiunea din cameră era atât de puternică încât nu mă puteam mișca, de parcă eram paralizată. Mi-am ascuns fața cu mâinile, neputând suporta faptul că descoperisem acest lucru de față cu el. Nu mi-au revenit toate amintirile din acea vreme, însă majoritatea mă loviră precum un pumn în burtă. Nu îmi venea să cred că eu eram cea pe care o iubise.

Sau, de fapt, gândind dincolo de faptul că amintirile îmi aparțineau în momentul de față, nu puteam fi sigură dacă fusesem eu sau doar îi furasem conștința Amadeiei în unele situații. Totul era confuz și mult prea încurcat pentru creierul meu, iar cel mai important lucru era că trebuia să mă lupt cu această problemă chiar acum.

Mi-am dat două degete la o parte pentru a-l privi pe el. Era deja în fața mea.

Am tresărit surprinsă, simțind cum mă înroșesc puternic. Oricât de puternice erau sentimentele mele înainte, acum simțeam că erau triplate. Pur și simplu se amplificară brusc, făcându-mi picioarele să se înmoaie numai la vederea ochilor săi roșii.

― A...Amadeia?

Vocea lui spartă și șocată îmi trimise șocuri electrice prin tot corpul. Tremuram incontrolabil, fiind pe punctul de a reizbucni în plâns. Nu știam ce reacție ar trebui să am. Mă simțeam teleghidată, de parcă tot ce se întâmpla acum nu mă avea pe mine în prim plan. Era ireal.

Nu am reușit să răspund. Eram complet blocată.

Dar nici nu era nevoie.

Vladimir mă strânse la piept, sufocându-mă. Mușchii lui erau tensionați, iar felul disperat în care mă îmbrățișa mă făcea să simt niște emoții pe care nu le simțisem niciodată.

Nu știam ce să spun. Dar adevărul este că în acele clipe nu era nevoie de vorbe. Vorbele însemnau nimic pe lângă lucrurile prin care am trecut.

Știam că avea milioane de întrebări. Cum ajunsesem în trecut. Cum ieșisem din iad. Cum reușisem să mă trezesc în propriul corp.

Erau niște întrebări ale naibii de bune.

Însă nici măcar eu nu știam răspunsurile.

Iar el era conștient de asta, așa că a tăcut.

Nu mai țineam pasul cu timpul. Când, într-un sfârșit, îmi dădu drumul, păru că trecuse o veșnicie și în același timp, părea prea puțin.

M-am uitat în ochii lui și era o privire atât de tristă și nostalgică, dar în același timp fericită și extaziată. Nici măcar el nu știa cum să reacționeze.

Clipi rapid și se îndepărtă de mine cu câțiva pași.

― Cred că... cred că ar trebui să dormi.