Suflet alb (II)

27. Masacru

Trecuseră câteva zile de la întâlnirea uluitoare cu Miruna.

Nici eu nici Vladimir nu știam ce să credem. Oare era Lucifer, într-adevăr? Oare era tot Miruna, doar că sub altă formă? Oare sufletul ei reușise să scape din mâinile lui Vladimir?

El susținea vehement că așa ceva nu era posibil... însă după reînvierea mea, după ce am deschis porțile iadului, a început și el să prezinte suspiciuni asupra lucrurilor bătute în cuie, ce erau cunoscute încă de la începutul lumii.

Era ultima zi de școală, iar eu m-am dus cu inima strânsă în piept, gândindu-mă că a mai trecut un an de liceu. Se întâmplaseră atât de multe lucruri într-un singur an, încât aveam impresia că trecuseră pe puțin zece. 

Am ajuns cu Vladimir în fața școlii, iar câțiva elevi au început să șușotească văzându-ne. Am oftat. Era logic că bârfele ajunseră până în capătul celălalt al țării. Era destul de ciudat că un profesor locuia cu o elevă, mai ales că proiectul navetiștilor se terminase.

Dar, Vladimir nu era genul pe care să-l intereseze astfel de lucruri mărunte.

Mai ales că avea de gând să ardă școala cu toți elevii și profesorii din ea.

Lucru care se va întâmpla acum.

M-a obligat să rămân acasă, să nu iau parte la așa ceva, dar nu puteam face asta. Știam că nu era etic. Știam că era ceva total imoral: să asist la moartea persoanelor cu care am interacționat atâta amar de vreme.

Dar... asta era natura mea, nu? Să distrug și să omor, să fiu un demon. Aveam asta în sânge.

Oare?

Vladimir coborî din mașină tensionat, privindu-mă rugător să mă întorc. Am dat din cap în semn că nu și, fără să mă mai uit la el, am intrat pe porțile uriașe ale școlii, care erau deschise complet pentru elevi, părinți, profesori, bunici, copii...

Mi-am scuturat capul.

Asta era viața mea în acel moment. Nu îmi puteam întoarce privirea. Trebuia să continui să privesc, să iau aminte, să nu uit niciodată ce eram în acel moment. 

― Rebecca... întoarce-te acum. Nu trebuie să vezi asta.

Am dat din nou din cap, rămânând fermă pe poziție, deși în sinea mea eram terifiată de ce aveam să văd.

― O să asist la masacru. Va trebui să fac și eu asta cândva.

Vladimir oftă, apucându-mă subtil de mână, profitând de faptul că erau atât de mulți oameni în jurul nostru, încât acest gest nu era ușor de observat.

― Stai lipită de mine și fii precaută. Va începe în curând, îmi șopti el în urece, gâdilându-mă și făcându-mă să mă cutremur involuntar.

Zâmbetul său batjocoritor reveni, iar ochii lui roșii sclipiră joviali. Îi sugerasem să poarte o pereche de ochelari de soare, pentru a-i ascunde, însă... oricum nu mai conta.

Nimeni nu va supraviețui pentru a povesti altora de profesorul lor de matematică cu ochi demonici.

Profesorii pășiră în față, gâfâind din cauza căldurii puternice. Nu înțelegeam de ce se hotărâseră să țină festivitatea în curte, mai ales din cauza caniculei, dar oricum nu mă interesa. Oriunde ar fi făcut-o, s-ar fi terminat la fel.

Profesorul clasei a noua A preluă microfonul și începu să strige numele premianților. Mă uitam în jurul meu, căutându-mi colegii din priviri, dar în schimb am primit multe expresii confuze, ce se holbau destul de intens la Vladimir. El nu băga de seamă. Se uita direct în față, de parcă chiar îl interesa evenimentul...