Suflet alb (II)

1. Revedere

994, Groenlanda, "Ţara Verde"

—Nu te confund!

Vladimir se răsuci uşor pe călcăie, întorcându-se cu faţa la mine.

Fugisem după el, intrând în grajd, simţind cum pieptul mai avea puţin şi îmi exploda.

Un râs cristalin umplu încăperea plină de cai, servitori şi copii ce se jucau cu fânul şi noroiul, murdărindu-se din cap până în picioare.

—Draga mea... numele?

Se aplecă înspre mine, ridicându-şi o sprânceană în mod teatral. Simţeam cum obrajii mi se înroşeau considerabil şi, cu o voce tremurată şi şoptită, îi spun plină de emoţii:

—Re...re...re...

El aşteptă să continui, dar eu mă simţeam de parcă nu aveam glas. Ţineam gura deschisă, dar nu ieşea niciun sunet. Reuşisem să articulez "re", forţându-mă, însă mai mult nu puteam. Era ca şi cum numele-mi dispăruse dintr-o dată din minte.

—Oh? Ţi-a mâncat pisica limba? mă întrebă el, amuzat de tăcerea mea bruscă.

—Vladimir..., îi repetam eu numele, încercând să mă agăţ de el, să nu-l uit măcar pe al lui.

—Vladimir... frumos nume. Poate am să-l folosesc cândva, şopti el, mai mult pentru sine.

Înnebuneam. De ce se comporta aşa? De ce nu mă recunoştea? De ce locul în care ne aflam arăta în halul ăsta? Unde eram?

Şi de ce eu nu îmi aminteam propriul meu nume?

Din cauza unui gând impulsiv şi idiot, îl prind de braţ, strângându-l atât de tare încât articulaţiile mele se alibseră. Şi atunci am observat.

Pielea mea. Pielea mea, de obicei albă şi palidă, nu mai era. Era măslinie. Era murdară. De parcă nu mai făcusem baie de multă vreme.

Îi dau drumul, de parcă mă arsesem. Mi-am privit din nou mâinile, nevenindu-mi să cred ochilor. Dacă stăteam să mă gândesc, simţeam ceva ciudat. Ceva nelalocul lui.

—O-o-oglindă...

—Hmm? Ce ai zis? mă întrebă el, scrutându-mă atent, interesat de revelaţiile mele bruşte.

Mă uitam disperată prin jur, încercând să găsesc o oglindă, un ciob, ceva prin care aş putea să-mi văd reflexia. Nu era nimic. Era doar un grajd cu vreo 6 cai, la care era pus câte un servitor să-i perie şi să-i aranjeze. Vreo 3 copii fugeau de colo-colo, jucându-se, iar podeaua era acoperită de fân şi de excremente, adunate de un alt om.

Într-un final, am renunţat la căutare şi mi-am fixat ochii pe Vladimir, care mă privea în continuare confuz, dar şi amuzat. Şi el arăta diferit. Părul său negru era lung —avea părul mai frumos ca oricare fată din împrejurare—, ochii îi erau negri, nicidecum roşii, iar hainele sale... era îmbrăcat ca un soldat...ba nu, ca un barbar. Soldat-barbar. Avea pe el piele şi blană de animale, iar armura sa îl făcea să pară mult mai impunător decât costumul său negru obişnuit. Avea şi o sabie ataşată de brâu, iar vederea sa mă făcu să-mi înghit un nod din gât.

Mi-am scuturat capul. Nu mi-ar fi făcut nimic. Ba chiar era prietenos cu mine. Vladimir nu ar fi făcut ceva. Chiar dacă nu mă recunoştea. Nu-i aşa?

Nu-i aşa?

Am tras adânc aer în piept şi l-am privit hotărâtă. Observându-mi schimbarea bruscă de spirit, se încruntă, dar aşteptă să vadă ce am de zis.