Spun iubire

Cap.15 Lola

Ropotele de aplauze se mai liniștesc. Protagoniștii scenei demne de Oscar se îndreaptă spre ieșirea din bazin. Primul urcă Trent, ca apoi s-o tragă pe Elena fix în brațele lui. Îmi mut privirea la Leon, cu intenția de a-l întrebă de cât timp sunt cei doi împreună, dar n-o mai fac când îi văd fața.

— Ce-i cu privirea asta? Nici tu nu știai că sunt împreună? îi zic la ureche, îndreptându-ne spre living.

— Nu sunt împreună, tocmai asta e problema, dar fie ce o fi. Să nu-i aud plângându-se mâine, comentează sec, încruntat și puțin nervos.

Nu-i înțeleg reacția, nici atitudinea pe care o afișează. Ne așezăm înapoi pe divan, dar rezist doar cinci minute.

— Unde e toaleta? o întreb pe Gemma când o prind liberă câteva secunde.

— Lângă birou, cred că știi unde e.

Încuviințez și mă duc, nimerind din prima. În sfârșit relaxată, deschid robinetul concomitent cu deschiderea ușii. Monica își face o intrare de divă, pe cei 12 centimetri suplimentari față de înălțimea obișnuită. Fără să îmi arunce vreo privire, se oprește la oglindă, lângă mine, și scoate un ruj roșu ca sângele din poșetă. Nu o mai privesc, concentrată doar pe ce am eu de făcut, așa că sunt luată prin surprindere când se răsucește spre mine, cu ochii sclipindu-i răutăcios, și-mi întinde o mână manichiurată atent.

— Monica Presscot, rostește de parcă anunță intrarea reginei în toaletă. 

Nu-s convinsă dacă ar trebui să-i amintesc că am mai făcut o dată cunoștință sau să mă prefac că acel moment nu a existat. Dar ar însemna să o fac să câștige pentru că fix asta vrea, să pară că sunt atât de neimportantă încât nici nu mă ține minte. Cunosc genul ăsta. Vor să se asigure că ei sunt superiori, doar că definiția acestui cuvânt nu prea e aceeași pentru amândouă.

— Ne cunoaștem, Monica, spun impasibilă.

Își retrage mâna și se preface a fi gânditoare, doar pentru a-și mări ochii cu o expresie de falsă surprindere.

— Desigur, îmi amintesc. Fata care a fost luată de pe-

Nu o las să-și ducă planul la îndeplinire. Dacă Leon m-a învățat ceva, atunci e faptul că nu trebuie să mă las călcată în picioare de nimeni, cu atât mai puțin de șerpi veninoși ca ea.

—Am lămurit asta de atunci, o întrerup abrupt. Te pot ajuta cu ceva?

Nu se mai preface că nu mă știe. Înlăturându-și masca de falsitate, începe să se dea în spectacol ca o scorpie imatură ce e.

—Deci, tu și Leon, nu? Cât crezi că vă mai ține? Ce mult două zile, apoi va veni la mine după ce se satură să te suporte.

Serios?

„Atacul" ei e atât de imatur încât aproape că-mi vine să râd. Monica e rea până în măduva oaselor, se vede asta, însă nu și-a dat seama cu cine are de-a face.  Am trecut prin lucruri și amenințări mult mai rele decât asta. 

—Mă rog, cum spui tu, ridic nepăsătoare din umeri, aruncând șervețelul cu care m-am șters la gunoi. 

 Trec pe lângă ea, cu un aer nonșalant, și mă întorc la petrecere. Îl găsesc pe Leon unde l-am lăsat, uitându-se urât la Elena și Trent care dansează pe o melodie lentă doar de ei știută.

— Mai mergem puțin în birou, pentru liniște?

Îi accept propunerea, recunoscătoare că pot scăpa din atmosfera înăbușitoare a încăperii. Ne strecurăm printre cuplurile ce dansează și încuiem ușa pentru a avea puțină intimitate.

— De ce te deranjează atât de mult ce se întâmplă între cei doi? reiau subiectul discutat pe marginea bazinului, fiindcă știu că nu era nici pe departe încheiat.

Oftează, trecându-și o mână peste față, dar dă curs curiozității mele, de această dată.

— De când suntem prieteni e un fel de regulă nescrisă între noi. Ideea e că-i mult mai bine să rămânem doar prieteni. După destrămarea unei relații nu cred că mai putem rămâne la fel, nu?

— Dar tu cu Gemma ați rămas prieteni, zic, așezându-mă pe canapea, cu el urmându-mă, făcând referire la prima seară în care ne-am cunoscut când am văzut-o pe brunetă întinzându-se să îl sărute.

— Eu și Gemma? se arată confuz. Ce treabă avem noi doi cu ce discutam?

— Nu ați fost împreună? devin derutată. Păi nu ea e fata care a încercat să te sărute când ne-am cunoscut noi? Mai ții minte?

Pe măsură ce vorbesc expresia lui se întunecă. Încordat din tot corpul, neagă existența vreunei relații.

— Nu am fost niciodată împreună, doar un fel de... prieteni... mai apropiați... ezită, fără să mă privească direct.

— Cât de apropiați? nu reușesc să-mi rețin întrebarea.

Probabil par suspicioasă și prea intruzivă pentru că mă întreabă tăios: 

— Ăsta e un interogatoriu?

E supărat. Supărat rău de tot și începe să mă enerveze. Dacă nu are nimic de ascuns, de ce reacționează în felul ăsta?

— Las-o baltă...

Tăcerea dinte noi e apăsătoare, persistând cam două minute, când decide să vorbească primul.

— E târziu. Probabil s-a terminat meciul, deci ar trebui să plecăm.

Ieșim fără să salutăm pe cineva. Încă supărat, nu se mai grăbește să-mi deschidă portiera. Mă descurc și singură, încercând să înghit nodul din gât. Am vaga senzație că eu sunt vinovată de subita răceală dintre noi, dar alung ideea din minte. Nu avea un motiv atât de serios să se supere, iar eu n-am de gând să mă învinovățesc. Sunt milioane de femei în întreaga lume care-și asumă responsabilitatea neplăcerilor și a despărțirilor, pe nedrept. Nu plănuiesc să devin una dintre ele.

Îl găsim pe Jeff în fața casei, rezemat de mașina pornită și schimbând niște ultime cuvinte cu Sebastian. Își îndreaptă postura când ne vede, având grijă să se ia de Leon imediat ce coboară din automobil.

— La ora asta se vine? Mă pregăteam să vin după voi!

Se întoarce spre mine și mă aștept la aceeași admonestare, dar îmi zâmbește larg, invitându-mă dintr-un gest al mâinii să urc în mașină. Mă uit spre Leon, dar îmi evită privirea, deci plec fără să-l salut.

— V-ați certat? mă întreabă Jeff înspre casă.

— Nu... am avut doar câteva divergențe...

Ajunși acasă, urc direct în cameră. Sunt gata destul de repede de somn, dar acesta nu vrea să vină. Mă rostogolesc de pe o parte pe alta, reluând în minte evenimentele serii. Aproape că plâng când îmi amintesc de tot ce s-a întâmplat cu Leon și-ncepe să îmi pară rău că am provocat discuția aia.

Nu, nu trebuie, îmi reamintesc. Nu eu sunt vinovată că încercă să-mi ascundă ceva. 

Nu eu.

Oftez și-mi mișc din nou poziția, cu gândurile alergându-mi spre părinții mei. Nu cei de acum, ci părinții mei naturali care, dintr-un motiv pe care îmi doresc cu disperare să îl știu, m-au lăsat la ușa infernului. „Voi cei ce intrați, lăsa-ți orice speranță", cum a spus Dante.

*** 

După o altă oră plină de frământări, aproape ațipesc când ceva se mișcă în patul meu. Dau să ţip, dar o mână îmi acoperă gura, înăbușind orice posibil strigăt salvator.