Spun iubire

Cap.21 Lola

Stau în mașină, extrem de încordată, privind spre intrarea în secție. Trec cinci minute, iar tata tot nu apare. Fără să-mi dau seama, încep să-mi rod o unghie. Nu știu ce-i poate spune lui Leon, dar sper că nu-mi va interzice să-l văd. La urma urmei, ca să mă apere pe mine s-a luat la bătaie cu Ramiro. 

Tresar când portiera se deschide. Tata se strecoară ca o felină la volanul învelit în piele, aruncându-mi doar o privire scurtă înainte de a porni de pe loc. Liniștea devine tot mai apăsătoare pe măsură ce ne îndepărtăm de sediu, așa că cedez, făcând ceea ce trebuie.

— Îmi pare foarte rău pentru c-a trebuit să vii până aici, să plătești ca să mă scoți și-mi pare rău că am plecat la curse fără să îți spun și-

—Lola, mă întrerupe când aproape rămân fără aer din cauza cuvintelor rostite de-a valma.

Nu sunt sigură că m-a auzit decât atunci când continuă.

— Nu e vina ta, e numai a mucusului ăluia care în loc să te apere-

— Dar m-a apărat!

Se întoarce spre mine încă încruntat, dar revine repede cu privirea asupra șoselei.

— A început să se bată cu Ramiro ca să mă apere!

Și ca s-o apere pe Alia, dar asta nu i-o mai zic cu voce tare. Dacă un gând mă obsedează mai tare decât supărarea părintelui de lângă mine, atunci e această fată care pare să însemne enorm de mult pentru Leon. Atât de mult încât e dispus să omoare pe cineva doar ca să-i apere onoarea.

— Să înțeleg că băiatul ăla mexican a încercat să te rănească?

— M-a jignit doar, răspund în timp ce automobilul pătrunde pe porțile proprietății.

Tata parchează în fața intrării, ca de obicei, și coboară grăbindu-se să-mi deschidă portiera. Ies și eu din mașină și îmi iau inima în dinți, punându-i întrebarea de o sută de puncte.

— Deci... pot să fiu în continuare cu Leon?

Oricât de mult aș încerca să par mai dură, glasul meu tot sună tremurător și firav. Îmi vede starea și mă trage într-o îmbrățișare caldă, menită să mă liniștească.

— Cât timp are grijă de tine și te face fericită, cred că îl voi lăsa să fie iubitul tău, zice pe un ton glumeț, dar i se simte foarte clar seriozitatea.

Intrăm în casă împreună, dar el pornește spre birou, iar eu spre camera mea. Intru încet, pe întuneric și mă întind să aprind becul, dar aproape fac un infarct când se aprinde singur. Aparent singur.

— Ai uitat că ești în perioada de probă. Spune-mi, Angela, așa răsplătești tu generozitatea de a te aduce în casa mea?

Nu, nu, nu. Te rog, nu!

Să spun că-i furioasă, ar însemna să mint. Cristiana pare de un calm letal, stând picior peste picior pe fotoliul din colțul camerei. Spre deosebire de alte dăți, acum nu pot citi nimic în privirea ei înghețată și fixată pe mine. Cu buzele într-un roșu sângeriu, e întruchiparea cuiva pregătit să mă distrugă. Și asta face.

— Vreau să-ți strângi toate lucrurile. Dimineață te duc înapoi la orfelinat, acolo unde îți este locul. Nu-mi pot permite să păstrez o pușlama de toată rușinea sub acoperișul meu! Îți dai seama ce va spune lumea?

— Dar... abia reușesc să deschid gura pentru a mă apară în fața acestui atac direct.

— Niciun dar! Am spus tot ce era de spus.