Spun iubire

Cap.11 Lola

Simt o durere de cap îngrozitoare. Deschid ochii și clipesc apăsat de câteva ori în speranța că imaginea încețoșată va deveni mai clară. Cu o mână tremurândă, ating ușor cucuiul din frunte. Un scâncet îmi scapă printre buze, ceea ce o face pe asistentă să se aplece peste mine.

— Ah, domnișoară, sunteți bine? Vă doare ceva?

Nu răspund, în schimb, încerc să mă ridic în șezut.

A fost o întrebare retorică?

Asistenta încearcă să mă împingă înapoi, dar este întreruptă de ușa ce se deschide furtunos.

— Gata! S-a trezit, o iau de aici!

Cu ochii scăpărând intens, brunetul acoperă tot cadrul ușii, făcând brusc că încăperea să pară mai mică.

Asistenta se îndreaptă spre Leon, abandonându-mă, dar de bine ce am scăpat de ea m-au lăsat puterile și m-am întins din nou în poziția inițială. Câteva secunde mai târziu simt două brațe strecurându-se sub mine. Întredeschid un ochi și văd fața încruntată a iubitului meu.

— Gata, îngeraș, te scot de aici.

Mă ridică cu lejeritate și iese pe ușă. Scăpată de mirosul de antiseptic și sânge al cabinetului, simțind vântul din curte atingându-mi fața, mi-am revenit încet, luând câte o gură de apă din sticlă sub privirea vigilentă a brunetului.

— E mai bine?

— Da. Mult mai bine. Dar...

Ezit puțin pentru că nu știu cum să-l întreb ce s-a întâmplat ca să nu par o ciudată. Nu îmi amintesc decât că s-a încheiat ora de sport și că am plecat spre vestiar, dar după?

— ...ce s-a întâmplat mai exact?

Ochii i s-au întunecat, ajungând de la verdele smarald la culoarea mării pe vreme de furtună. Se încruntă cu o mină periculoasă și se încordează, părând gata să aducă întreg spitalul la picioarele mele.

— Nu îți amintești? Poate ca ar trebui să te duc la un spital. Ăla din centru e mai-

- Nu am nevoie de spital și nici nu plec de la școală, Leon... sunt bine. Știu că îți faci griji și apreciez mult asta, dar chiar nu mai am nevoie de alte medicamente care doar o să mă amețească și mai mult.

Răsuflă adânc, calmându-se, și se așază mai bine lângă mine, luându-mă în brațe și sărutându-mi ușor fruntea vătămată.

— Cineva te-a lovit cu o minge de baseball.

— Atât? Adică, nu se știe cine? ridic din sprâncene, confuză.

Felul în care se strâmbă îmi dă de înțeles că știe, însă nu pare prea încântat că trebuie să îmi spună.

— Nu se știe cine a fost.

***

— Hei, cum te simți?

Închid ușa dulăpiorul și îl încui, întorcându-mă spre Daemon. E îmbrăcat în negru ca de obicei, dar îi lipsește mina inexpresivă. Pe fața lui se poate citi foarte clar o urmă de îngrijorare și pot să jur că zâmbește din colțul gurii, încurajator.

— Foarte bine, mersi că-ți faci griji, șoptesc recunoscătoare. Tu?

Întrebarea îmi sună ezitantă. Adevărul e că nu știu cum ar trebui să mă comport sau ce ar trebui să spun când interacționez cu el. Nu e ciudat, e doar... hm... dificil, cred.

— Bine. Merg spre cantină, vii cu mine?

Îmi răsucesc o șuviță de păr pe deget și îi evit privirea. Uh, asta tocmai a fost o întrebare incomfortabilă pentru că...

— Nu pot, îl aștept pe Leon ca să mergem împreună. Scuze.

Și pentru că relația dintre el și Leon e foarte încordată. Poate nu ar trebui ca asta să mă afecteze, căci, până la urmă, pot să hotărăsc singură care îmi sunt prietenii, fără să mă las influențată. Și totuși...

Nu știu de ce, poate din cauza felului în care i s-au îngustat ochii, am avut senzația că urmează o discuție importantă.

— Mda, că tot ai adus vorba de el, am auzit că sunteți împreună. Nu crezi că totuși e cam devreme pentru o relație? Doar abia ce v-ați cunoscut.

O.K.,  la asta nu mă așteptam.

— Poftim?! Nu cred că asta te privește.

Netulburat la tonul meu aproape răstit sau la încruntătura furioasă, continuă să vorbească, apropiindu-se puțin.

— Nu mă privește? Atunci, dulceață, să nu te văd plângând peste vreo câteva săptămâni, cu inima frântă, pentru că asta o să se întâmple. Leon e un fustangiu. Dacă tu chiar crezi că va deveni brusc fidel și îndrăgostit de tine, ești chiar mai naivă decât credeam.

Se întoarce pe călcâie și pleacă furios, exact când din spate apare Leon. Îl vede pe Daemon și ceva se schimbă în privirea lui, apoi, uitându-se la figura mea descurajată, ceva suspect de asemănător cu înțelegerea se așterne pe chipul său.

— Să înțeleg că a venit să îți spună cât de repede ne vom despărți? Pff, nu-l băga în seamă. Vorbește gelozia din el, continuă ultima propoziție aproape în șoaptă, în timp ce se uită cu coada ochiului înspre bărbatul plecat.

Bucuroasă că îmi pot alunga toate îndoielile din minte, mă agăț cu disperare de cuvintele lui, apucându-i mâna întinsă și pornind împreună să luăm prânzul. Mergem spre masa ce bănuiesc că în mod obișnuit e ocupată de gașca lor și ne așezăm unul lângă altul, chiar la mijloc. Elena îmi zâmbește din față în timp ce Trent îmi face cu ochiul complice. Gemma doar ne face cu mâna absentă, prea ocupată să mănânce din priviri un tip de pe Instagram.

Spre deosebire de vechiul meu liceu unde mesele erau de cam 14 persoane, observ că aici sunt de maximum opt. Așa se face că acum, două scaune sunt goale. Văzând că mă uit la ele, Elena se simte datoare să îmi explice.

- Unul e al lui Daemon, celălalt e aproape mereu gol și îl folosim când unul din băieți mai vine cu câte una la masă.

Cu gândul zburându-mi imediat la discuția din pauză, nesiguranța revine și mă trezesc înghițind în sec la ideea că aș putea fi doar o fată adusă la masă.

Elena, cu proverbialul simț al femeii, îmi intuiește gândurile și profită de un moment de neatenție din partea brunetului ca să se aplece conspirativ spre mine și să-mi murmure:

— Nu mă înțelege greșit. Locul din stânga lui Leon e cel pentru fetele aduse. Celălalt e al lui Daemon începând de astăzi, fiindcă, deși nu realizezi asta, acum stai pe scaunul lui. Ei bine, nimeni nu a stat acolo vreodată în afară de el, încă de când a început liceul.

Explicația mă uimește așa că nu stau să mă gândesc înainte de a mă întoarce spre el.

— De ce m-ai așezat în dreapta? Adică, nu Daemon stă aici? întreb fără să gândesc prea mult.

Pare surprins de întrebare și-i aruncă Elenei o privire bănuitoare, dar răspunde prompt.

— Să stea în altă parte. Eu te vreau în dreapta mea și cu asta basta! Acum, am auzit că astăzi au nachos la bufet. Vrea cineva? Fac cinste!