Spun iubire

Cap.18 Leon

În mod normal, singura activitate cât de cât interesantă din zilele de joi e participarea la cursele de seară, dar, pentru că au trecut aproape trei săptămâni de când a început școala, eu și Lola ne-am gândit că ar fi bine să începem proiectul ăla la biologie. Așa se face că acum ea stă pe podeaua dormitorului meu, răsfoind distrasă cărțile de anatomie luate de la bibliotecă, cu gândurile pe cine știe unde, zâmbind nostalgic. Las laptopul din brațe și mă apropii de ea, fără să mă simtă.

— La ce te gândești? îi șoptesc la ureche, făcând-o să tresară.

— La nimic important.

Răsucește o altă carte în mână, analizând-o, dar zâmbește în continuare tainic, de parcă ascunde cele mai misterioase secrete.

— Ba cred că e destul de important pentru tine, dacă ar fi să mă iau după zâmbetul pe care-l afișezi.

I-am zis asta calm, dar sigur a intuit ceva în tonul meu pentru că zâmbetul visător e treptat înlocuit de unul strâmb, ezitant. Încercând să pară nonșalantă, ia altă carte din morman.

— Mă gândeam la ieșirea de vineri, cu Daemon...

— Ai ieșit cu el, vineri? rostesc printre dinți.

Nu mă pot abține. Chiar nu pot.

Își ridică privirea într-a mea, iute, de parcă nu mi-o evitase până atunci, și îmi răspunde la întrebare cântărindu-mă din ochi pentru a-mi analiza reacția.

— M-a invitat la o strângere de fonduri la un orfelinat, St. Christopher.

St. Christopher. Iarăși orfelinatul ăla.

Cu impresia că îmi scapă prea multe în ultima vreme și că ceva nu se leagă între Lola, Daemon și orfelinat, mă ridic și-i întind și ei mâna, trăgând-o după mine.

— Și ce-ați făcut acolo?

Pupilele i se dilată semnificativ când o strâng și mai tare în brațe. Îi apropii chipul de a-l meu, urmărindu-i cu interes pulsul accelerat.

— Am... am împărțit dulciuri copiilor și... Leon, ce faci?

Îi ignor întrebarea, strecurându-mi mână mai adânc pe sub bluza ei albastră, în timp ce o împing spre birou. Tresare, cu o față de căprioară prinsă în capcană, când se atinge de piesa masivă de mobilier și scoate un țipăt scurt, de surprindere, când o apuc de coapse și o urc pe el, poziționându-mă între picioarele ei, sprijinindu-mă cu mâinile de o parte și de alta. E puțin speriată, dar asta nu o împiedică să se uite visătoare la buzele mele. S-o creadă ea că îi iese cum vrea!

— S-a întâmplat ceva?

De o falsă dulceață, vocea mi-e încărcată de sarcasm și răceală. Simte asta și expresia rănită care îi apare pe chip îmi e ca un pumnal otrăvit înfipt direct în inimă. Urăsc să o rănesc, mă urăsc că o rănesc, dar o parte mică și infimă din mine e satisfăcută văzând privirea îndurerată.

— De ce îmi faci asta?

Vocea îi e spartă și buzele uscate. Clipește des, încercând să-și țină lacrimile în frâu, făcându-mă să mă dezlipesc violent de lângă ea și să mă învârt cu pași apăsați prin încăpere, trecând furios mâinile prin păr.

— Știi foarte bine de ce! mârâi ca scos din minți. Tocmai îmi spui că ai ieșit la o întâlnire cu Daemon, fără să mă anunți, când știi foarte bine ce părere am eu despre apropierea dintre voi.

Expresia ei pare un amestec de confuzie, uimire și iritare. Uitând de lacrimi, strânge din buze aspru, privindu-mă crunt.

— Serios? Asta e marea ta problemă? Că m-am dus până la orfelinat cu Daemon? Nici măcar nu am fost singuri vreo clipă și nici nu a fost o întâlnire. Pur și simplu suntem un fel de amici. Ce, ma vezi rățoindu-mă la tine când pleci undeva cu Elena?

Îmi feresc privirea când se uită la mine scrutător. O simt când sare de pe birou și pornește spre ușă. O ignor, învârtindu-mă prin încăpere exact cum se învârte amalgamul de sentimente în mine. Mă întorc spre ea când se oprește în prag, uitându-se lung la mine cu o expresie neutră. Apoi, încet de parcă s-ar apropia de un animal sălbatic gata să sară și să o sfâșie, vine spre mine și mă cuprinde în brațe, ignorând faptul că am rămas neclintit ca o stâncă.

— Nu eu sau Daemon suntem problema aici, rostește cu fața îngropată în pieptul meu. Tu și nesiguranța ta sunteți problema, continuă ridicându-și ochii într-ai mei. Spune-mi, iubire, asta e problema? Nu ai încredere în tine, în noi?

Dacă acum câteva minute ea era cea speriată și eu cel care puneam întrebările, acum situația e taman invers. Mă îmbrățișează, zâmbindu-mi blând, și mă așteaptă să vorbesc despre cât de tare mi-e frică de abandon, de faptul c-ar putea să își dea seama ce nenorocit sunt și ar pleca cu altul.

Îi evit privirea, prinzându-i încet mâinile și încercând să mă desprind din îmbrățișarea forțată pe care a impus-o. Se desprinde singură, dar se ridică imediat pe vârfuri și îmi ia fața între mâinile ei mici, obligându-mă fără cuvinte să mă oglindesc în ochii albaștri ca safirul și strălucitori de emoție.

— Înțeleg cum te simți. Nici nu ai idee cât de bine înțeleg, rostește tremurat. Eu simt aceleași lucruri, dar, Leon, dacă continuăm fiecare să ne spunem cât de praf suntem și că nu îl merităm pe celălalt, ce se va întâmpla cu noi? Ce se va întâmpla cu ceea ce simțim unul pentru altul?

Nu-i răspund. În schimb, o apuc de talie și o trag într-o îmbrățișare strânsă, lăsându-mi capul pe umărul ei. Mă mângâie pe păr în timp ce îi adulmec parfumul suav de vanilie și ceva mult mai subtil, ce pare a fi floare-de-nu-mă-uita. O strâng mai tare în lumina apusului de toamnă ce se strecoară prin ferestre, încercând să-i transmit prin această apropiere tot ce nu pot spune prin cuvinte. Mă înțelege, strângându-mă la rândul ei.

***

Intru în apartament cu o cheie de rezervă pe care chiar el mi-a dat-o. Totul e decorat în culori închise, sumbre și-mi trece un fior rece pe șira spinării când mă gândesc la tristețea și singurătatea ce se simt în jur.

Acorduri suave de chitară se aud din living și mă opresc în cadrul ușii când îl vad așezat pe canapea și cântând încet, total pierdut în lumea lui.

— Parcă nu mai cântai la chitară, îi spun, rezemat de cadrul ușii.

— Nu cânt, răspunde Daemon, fără să se uite spre mine.

Totuși, acordurile se aud în continuare. Nepoftit, pătrund în încăpere și mă arunc pe singurul fotoliu existent. Îl analizez o vreme, înainte să rup tăcerea.

— Nu știam că mai nou furi iubitele celor mai buni prieteni și le scoți la strângeri de fonduri fără să le spui.

Mână îi îngheață deasupra corzilor, dar nu-și schimbă poziția când își ridică privirea în ochii mei.

— Nu știam că mai nou te-ai apucat să-ți urmărești prietenii cei mai buni fără să le spui.

Punct ochit, punct lovit. Știu că se referă la episodul cu orfelinatul și știe și el că știu. Profitând de acest fapt, nu mai încerc să fiu subtil în aflarea unor informații.

— Ce căutai acolo?

M-aștept să răspundă sau să-mi zică că nu e treaba mea, dar face altceva. Reluându-și mișcările ritmice la chitară, atât îmi spune:

— Mai am nevoie de o ultimă informație, apoi îți voi spune ce căutam și sigur te va interesa, mai ales pentru că are legătură cu scumpa ta iubită.

Oare o investighează pe Lola? Chiar e capabil de așa ceva?