Joi, Lola a venit la școală. Părea palidă în lumina neoanelor de pe coridor și, deși afară norii negri de ploaie împiedicau lumina să se răspândească, ea purta ochelari de soare.
Era cu Daemon și chiar m-am bucurat știind că nu e singură. În aceste momente are nevoie de sprijin.
Prima sonerie sună și mă îndrept spre sala de clasă, încercând să nu dau impresia că îi urmăresc. Nu sunt surprins când se așază cu el în bancă, fără să îmi adreseze vreo privire. E atentă doar la Daemon și limbajul corporal îmi dă de înțeles că s-a schimbat ceva între ei. Când o văd scufundându-se în îmbrățișarea lui, înainte de a intra profesorul în clasă, realizez că știe că sunt frați.
Măcar atât lucru bun să rezulte din tot ce s-a întâmplat.
Următoarele ore decurg în exact același fel. Totuși, momentul cel mai tensionat se dovedește a fi pauza de prânz. Deși mă așteptam să aibă alt loc astăzi, cei doi se așează la masa noastră. Discuțiile încetează și toți își mută privirea între noi trei, simțind tensiunea care plutește prin aer. Până la urmă, Gemma e cea care vorbește prima, declanșând o întreagă discuție.
— Deci, ai schimbat tabăra, până la urmă?
Angela nu înțelege întrebarea, dar o face Daemon și pentru ea. Căutând permisiunea în ochii Lolei, se întoarce spre cealaltă și aruncă bomba.
— Suntem gemeni.
În primele secunde, ceilalți cred că e o glumă, dar fiindcă nimeni nu râde, încep să se agite, punând tot mai multe întrebări. În confuzia și uluirea care se instalează, nimeni nu mă observă când plec.
***
M-am gândit mult în ultimul timp. M-am gândit la multe, mi-am amintit multe. Totuși, cea mai pregnantă amintire îmi stăruie și acum în minte.
Aveam zece ani și era o după-amiază de duminică. Era iarnă, viscolea, așa că singura mea activitate era să mă joc pe consolă, cu sonorul dat la minimum ca „să ne putem auzi gândurile" dacă e să o citez pe mama. Ea stătea încolăcită în brațele tatei, pe un fotoliu și vorbeau în șoaptă sărutându-se din când în când.
— Hei, mai sunt și minori în cameră!
Au chicotit, iar eu mi-am dat ochii peste cap și mi-am văzut de joc. Alia stătea turcește pe covor, cu laptopul în brațe și zâmbea.
E una din multele amintiri fericite pe care le am dinainte de a o pierde pe Alia. După aceea, totul a fost negru și rece și trist.
Până a apărut ea.
Categoric a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Și atunci de ce i-am dat cu piciorul?
„De frică să nu te rănească ea prima..."
Nu stopez vocea. Nu știu dacă e conștiința mea sau inima, dar oricum are dreptate, la fel ca cei care mi-au spus că i-am frânt inima și că sunt un nenorocit. Așa că ajung la o concluzie logică: dacă nu e prea târziu, o voi recupera.
***
Ultima oră, cea de biologie, ar fi trebuit să fie plictisitoare și neimportantă, ca întotdeauna, însă ajunge să definească tot ceea ce sunt.
După ce intră în clasă și face prezenţa, doamna Hallmark întreabă dacă e vreun voluntar pentru prezentarea orală a proiectului predat anterior.
Majoritatea se foiesc, ferindu-și privirea și părând preocupați de alte lucruri.
Nici nu îmi dau seama când ridic mâna și mă îndrept spre catedră. Profesoara mă întreabă unde e foaia de pe care voi citi, iar cineva zice că o știu pe de rost, doar ca să mai râdă puțin. Îi ignor pe toți și mă întorc cu fața spre clasă, cu ochii în ai ei, pentru că ea este motivul pentru care sunt aici.
— Care a fost proiectul?
— Sistemul circulator.
— Să auzim atunci.
Lola se uită acum la mine, confuză.
Noi nu am pregătit partea orală.
— Știți, se spune că atunci când pierzi pe cineva drag suferi, dar, în timp, durerea se diminuează, devenind suportabilă. E o minciună. Se zice că, în timp, începi să uiți acea persoană sau cel puțin anumite detalii cu privire la ea. Iarăși e o minciună. Dar ce e perfect adevărat e că, răniți fiind, încercăm să găsim alinare în alte brațe.
— Domnule York...
— Cândva, nu știam asta. Am întâlnit o persoană la fel de rănită și am vrut să o evit. Ce putea să facă un rănit pentru un rănit? am gândit pe vremea aia. Dar fata aceea era ca un magnet așa că m-am trezit căutând pretexte pentru a mă apropia de ea. Am crezut că, deși eram stricat, puteam să o repar măcar pe ea. Zilele au trecut, dar nu inima ei se vindeca... ci a mea. Ironic, nu? Dar nici atunci nu mi-am dat seama. Cu cât inima mi se vindeca mai tare, cu atât eram mai speriat. Dacă urma să plece, dacă pățea ceva, eu ce mai făceam? Așa că am îndepărtat-o de unul singur, doar ca să mă asigur că nu o va face ea. Și știți ce? Am fost un egoist. Nu aveam niciun drept să fac asta, așa că, lasă-mă să-ți spun, iubire... îmi pare rău. Și știu că toate scuzele din lume nu ajung pentru ceea ce ți-am făcut, dar, chiar dacă asta nu e o scuză, să știi că abia după ce te-am pierdut am înțeles cât valorezi, pentru că tu mi-ai luminat viața, iar acum e întuneric din nou... Tu mi-ai redat inima, dar eu am aruncat-o de bunăvoie. Și știm amândoi că nu poți trăi fără inimă.
Plânge.
Și eu plâng.
Soneria sună, colegii aplaudă, câțiva chicotesc, profesoara pare impresionată, dar sigur o să mă șantajeze ca să mă revanșez bine de tot, dar îi ignor pe toți pentru că singura reacție care mă interesează este a ei.
Iar ea pleacă.
CITEȘTI
Spun iubire
Romance(Finalizată) „Iubirea noastră e totul pentru noi. E cea care ne-a furat, ne-a distrus, totul pentru a ne clădi la loc, mai buni, mai puternici. Împreună." Într-o lume a pierzării, să-ți păstrezi inocența sufletului e cea mai grea luptă... Fira...
