Spun iubire

Cap.16 Leon

— Șșt, sunt eu, iubito... îi șoptesc cât pot de încet.

O simt cum se relaxează în mâinile mele. Îi dau drumul ușor, distanțându-mă, fără să cobor din pat.

— Le... Leon? Ce cauți aici?

Nu o văd din cauza întunericului, dar îi aud ezitarea și stropul de teamă din voce. 

Rahat! Îi este frică de mine.

Păi dacă ai venit peste ea ca un violator, normal, îmi șoptește o voce enervantă, pe care o alung instant.

Nu asta intenționam și nu știu ce să fac sau să zic ca să rezolv totul. Uit tot din ce plănuisem să vorbesc, deci aleg calea cea mai ușoară și mai riscantă totodată.

— Am venit pentru că ne-am certat, iar eu... eu nu vreau să fii supărată pe mine...

—  Leon...

Oftează și o simt mișcându-se când își trece o mână prin părul lăsat liber.

— Nu ne-am certat și nu sunt supărată pe tine... doar pentru asta ai venit? Și cum ai intrat, la urma urmei?

Nu-mi place în ce direcție o ia discuția. Îmi zice că nu-i supărată, dar o simt rece ca un ghețar. Nu numai că ezită, dar pare că încearcă să se îndepărteze... lent, dar sigur. Îmi simt pulsul crescând și respir precipitat; sunt pus la colț.

— Am intrat pe fereastră, dar nu asta contează... eu...

Nodul din gât e insuportabil. Nu pot să-i spun și oricât m-aș convinge că o fac pentru ea, o voce nenorocită se tot încăpățânează să-mi extragă adevărul din subconștient. Recunoaște, Leon. Ți-e frică că te va respinge. Te va abandona, la fel cum a făcut Alia. Și dacă ea te abandonează, cine te mai ridică din hău? Hm? O să te tot îneci în el... până când aerul nu-ți va mai ajunge la inima aceea neagră... Știi că o s-o distrugi, dar o vrei în continuare... haide, spune-i cine ești cu adevărat. Să vedem cât de mult ține la tine... .

Până și conștiința mea are dreptate, dar undeva se înșală. Am încredere în sentimentele Lolei. Mai multă încredere decât în ale mele.

Așa că îi zic tot. Merită să afle adevărul, iar eu vreau să mă eliberez de el. Sau, mă rog, de jumătate.

—  ...eu nu vreau să te îndepărtez, chiar nu vreau... da, m-am culcat cu Gemma, m-am culcat cu foarte multe femei, dar... ceea ce a fost înainte nu mai contează. Uite, știu că sunt un afurisit de nemernic și că nu te merit, dar...

— Leon, ce-

— Nu, lasă-mă să-ți spun, iubire... ești minunată. Ești cea care mă face să vreau să trăiesc, să vreau să respir... nici măcar nu știu cum am făcut asta până acum. Nu vreau să te pierd sau să te fac să suferi... iar dacă vrei vreodată să pleci, eu... nu te pot opri.

Liniște. Cel puțin așa cred fiindcă, în afară de bătăile asurzitoare ale inimii mele, nu mai aud nimic. Aștept să văd ce zice, dar când lipsa sunetului devine îndelungată, concluzia că am dat-o rău de tot în bară e din ce în ce mai evidentă.

—  Lola...? rup tăcerea, nerezistând presiunii.

Un sunet înăbușit se aude dinspre ea și-mi ia o clipă ca să-l identific. Plânge.

— Nu, nu plânge, te rog! Uite, chiar acum plec dacă te-am supărat atât-

— Mulțumesc.

Mă opresc din încercarea de-a părăsi patul și mă întreb dacă am auzit bine sau acel mulțumesc a fost plăsmuirea minții mele îndurerate. Când sunt pe punctul de a crede a doua variantă, Lola spune ceva ce-mi face inima să pompeze intens sângele.

—  Sunt... sunt cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-a spus cineva vreodată.

Un zâmbet tâmp mi se întinde dintr-o parte în alta a feței. Mă întind și o trag în brațele mele, ghemuindu-ne amândoi sub pătură.

—  Deci sunt iertat? șoptesc plin de speranță.

—  Normal, zice somnoroasă, punându-și capul pe pieptul meu.

Adoarme liniștită, respirând ușor. Îi sărut fruntea și mă desprind cu grija de ea, ca să nu o tulbur.

—  Mulțumesc, îngeraș.

Mă ridic strecurându-mă afară, fericit că toate sunt bune și la locul lor.

***

Aș vrea să pot spune că ziua de luni a început bine sau că măcar a început ca oricare altă zi, dar ar însemna să mint. Ziua de luni început fenomenal de bine.

— Leon, trebuie să mergem la școală. Haide...

Am crezut că visez când am auzit vocea Lolei lângă mine, dar visul s-a adeverit când am deschis ochii.

Îmbrăcată normal, de școală, stătea pe marginea patului și mă privea blând, jucându-se cu părul meu.

— Haide, somnorosule, e timpul să mergem la școală.

Sar din pat și aproape c-o dărâm, dar o prind în brațe și mă învârt cu ea. Chicotește, înconjurându-mi gâtul cu brațele și după câteva rotații o las jos. Devine roșie la față și-mi dau seama care-i motivul doar când privesc în jos la pantalonii lejeri pe care îi port și la pieptul dezgolit.

— Ăăă, te las să te pregătești.

O șterge pe ușă înainte să mai zic ceva. Ajungem la școală cu întârziere fiindcă ea și mama s-au aliat împotriva mea și nu m-au lăsat sa ies pe ușă fără să mănânc. Reușim sa intram înaintea profesoarei pe ușă, dar la limită.

Doamna Hallmark se uită suspicios spre banca noastră, dar nu zice nimic. Începe să ne predea, explicând toate noțiunile noi, dar nu scriu nimic. Scrie Lola și pentru mine.

— Domnule York, dacă aveți impresia că domnișoara Moon scrie și pentru dumneavoastră, vă înșelați amarnic.

Deci Halmark chiar citește gândurile, nu era doar un zvon.

Câțiva râd înfundat când profa se oprește în dreptul meu, ridicând din sprâncene nemulțumită.

— Presupun că tot ea va face și proiectul, nu?

Nu îmi place în ce direcție se îndreaptă discuția. Hallmark se întoarce în fața clasei, analizând cu un ochi critic toate băncile. O expresie de genul Bingo!, pe care sunt sigur ca a avut-o Newton după ce i-a căzut mărul în cap, apare pe față ei când dă cu ochii de banca lui Daemon și știu deja ce urmează.

— Până când vei învăța să-ți scrii singur lecțiile, Daemon va fi noul coleg de banca al Angelei. Începând de acum.

Se întoarce nepăsătoare spre tablă, continuând lecția în timp ce brunetul în cauză se materializează lângă scaunul meu.

Minunată zi, într-adevăr.