Spun iubire

Cap.6 Leon

Ies din grădină cu un aer aparent nonșalant și mă așez pe scaun, ignorând privirile întrebătoare orientate spre mine. Ca la un semn, Lola apare în foișor, îmbujorată toată și cu părul ciufulit. La vederea ei, tata și Jeff zâmbesc subtil, pe când mama aproape că se îneacă cu un rulou. Doar Cristiana nu are o reacție evidentă, dar ochii îi sclipesc rece spre blondă.

—Angela, îmi poți explica ce s-a întâmplat? susură femeia, periculos de calm.

Dar întrebarea e inutilă. Se vede că toți au tras deja concluzia evidentă. Angela pare să își dea și ea seama de asta și-mi aruncă o privire fulgerătoare. Însă, contrar tuturor așteptărilor, aceasta nu-i e încărcată de furie sau iritare, ci de teamă. Încordându-mă, mă uit la ea cum își întoarce privirea spre Cristiana. Buza de jos începe să îi tremure și, cu glasul pierit, răspunde în sfârșit întrebării care-i fusese adresată.

—Nu, nu pot.

Își pleacă chipul și mai mult, ascunzându-și fața în părul incredibil de răvășit. Liniștea care se așterne e plină de tensiune, dar e repede întreruptă când tata se ridică în picioare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă totul e aici.

—Cred că ne vom retrage de acum. E destul de târziu.

Se ridică și ceilalți, începând cu mulțumirile și îmbrățișările de rigoare. Numai Angela rămâne întotdeauna în spatele nostru, evitând să privească pe cineva în față, evitând să arate cuiva ceea ce simte.

***

Parchez mașina și cobor liniștit, observând cu mare atenție parcarea plină de elevi a liceului. Grupulețe stau adunate pe lângă diferite mașini, unii vorbind despre vacanță, alții bârfind. Nimic nou nici anul acesta.

Scanez mulțimea cu atenție, căutându-i pe băieți, în schimb dau cu ochii de Angela. Arată ca o boboacă cu teancul de cărți mai mare decât ea în brațe și privirea dezorientată. Aproape că mi se face milă văzând-o atât de neajutorată și în ultima secundă mă răzgândesc, pornind spre ea. Însă nu parcurg nici câțiva pași când un cavaler în armură albă se înfățișează lângă ea. Sau un demon, mai bine zis.

Mă opresc în mijlocul curții uitându-mă cum Angela îi dăruiește prietenului meu un zâmbet de un milion de dolari, de parcă tocmai a cerut-o în căsătorie. Scrâșnesc din dinți și fac stânga împrejur, înjurându-mă. Ce a fost în capul meu când m-am gândit că are nevoie de ajutor? La urma urmei liceul e plin de fraieri care gândesc cu aia dintre picioare, iar ei sunt pregătiți oricând să prostească o fată. Sau ea să îi manipuleze pe ei.

—Leoncito, iubire, cum mai ești?  aud o voce senzuală susurându-mi la ureche. Sau îngrețoșându-mă.

—Monica, salut cu o mișcare scurta a corpului spre fata de lângă mine.

Monica Presscot e îmbrăcată la fel de bine ca de obicei, dar remarc că parul ei blond e cu câteva nuanțe mai închis, accentuându-i ochii căprui. La fel ca în toți anii de școală, pare determinată să devină iubita mea. Clipește spre mine cu un aer de falsă inocență, dar aparentul ei moment se duce pe apa sâmbetei când o altă blondă ajunge lângă mine.

—Bună, Leon.

Lola zâmbește reținut, aproape rupând cărțile din brațe la cât de tare le strânge. Sunt iarăși izbit de aspectul ochilor extraordinar de sinceri și expresivi cu care mă privește și uit de prezența celeilalte. Simțind asta, Monica începe să își apere teritoriul că o pisică în călduri.

—Monica Presscot, întinde o mână perfect manichiurată spre Lola, apropiindu-se mai mult de mine totodată.

Zâmbetul Lolei piere încetișor văzând gestul celeilalte și dă mâna cu ea fără tragere de inimă.