Simt privirea Lolei arzându-mi ceafa. Sharapova, profesoara de chimie, s-a gândit să schimbe așezarea în bănci când a văzut că unii erau mai atenți la sforăiturile colegului de bancă decât la aminoacizii ei. Așa că ne-a așezat băiat-fată după un criteriu numai de ea știut. Am sfârșit coleg de suferință cu Elena, în timp ce Monica și un Trent torturat stau în fața noastră, iar Lola și Daemon în spate.
Dacă s-ar fi întâmplat ăsta săptămâna trecută, probabil aș fi turbat de nervi văzând-o pe iubita mea cu el în bancă, dar acum... încă nu știu ce să cred sau ce ar trebui să cred. Ieri, după ce am făcut descoperirea secolului, m-am dus direct acasă și m-am încuiat în cameră, refuzând să mai văd pe cineva. Aveam nevoie de timp de gândire și încă am nevoie pentru că după aproape 24 de ore de intensă gândire, în capul meu e aceeași vraiște. Nu pot să nu mă gândesc la felul în care o va afecta pe Lola această veste. Iar de Daemon...
Întorcându-mi capul subtil, îi analizez cu coada ochiului pe cei doi. La prima privire, par diametral opuși ca aspect, dar dacă te concentrezi pe detalii poți observa o groază de asemănări. Conturul nasului, forma ochilor, chiar și gropitele ce le apar în obraji când zâmbesc încântați de reușita reacției chimice le dovedește înrudirea.
Ochii albaștri pe care îi analizam cu atâta ardoare se ridică în ai mei. Zâmbetul prietenos pe care i-l oferea brunetului se transformă în unul intim. Lola își coboară pleoapele, privindu-mă printre gene și chicotește când îi fac cu ochiul. Momentul nostru intim e întrerupt însă de Elena care, scăpând o eprubetă pe masa aglomerată, trage înjurături ca un birjar furios, provocând hohote răsunătoare de râs în sală.
Cu fața ei de murătură acră, Sharapova ne privește peste ochelari, atrăgându-i Elenei atenția.
— Să știți că n-aș fi scăpat aia dacă amorezatul de lângă mine m-ar fi ajutat în loc să saliveze la fiecare pereche de craci pe care o vede!
Alte hohote. Profesoara se încruntă și mai tare, dar nu apucă să mai zică ceva căci Trent, cu o privire poznașă, se întoarce spre mine și știu că replica lui va provoca alte crize de râs încă dinainte să îl aud.
— În apărarea lui, cracii după care tot salivează sunt blonzi.
Ignor avalanșa de râs, întorcându-mă spre Lola. Mă privește roșie în obraji, așteptând să zic ceva. Soneria sună și, peste strigătele Sharapovei, elevii se îmbulzesc afară. Daemon se ridică odată cu ea și se apleacă, sărutând-o pe obraz cu ochii spre mine, parcă provocându-mă să fac ceva. Nu reacționez, căci nu am de ce. E fratele ei, iar eu nu am niciun drept să mă bag în relația lor, chiar dacă Lola nu știe asta, încă.
Îi iau cărțile din brațe și ieșim din școală, îndreptându-ne spre mașină. De obicei eu o duc la școală, iar Jeff o ia, ducând-o să ia masa la câte un restaurant. Astăzi am făcut schimb, dar, deși se aștepta să mergem la restaurantul alor mei, o duc într-un local tradițional italian, din centru. Situat printre zgârie norii din Chicago, Pepito Pepperoni are una dintre cele mai bune lasagna din univers.
Ne așezăm la o masă de la geam pentru că știu că-i place să se uite la pietonii care trec în timp ce așteptam mâncarea. Cele două platouri cu lasagna sunt aduse de însuși Pepito. La 55 de ani, italianul se ține bine. Îl știu cam dintotdeauna, așa că nu sunt surprins când sare pe iubita mea. La propriu. Sărutând-o pe ambii obraji, îi laudă frumusețea și o îmbrățișează în repetate rânduri, într-o avalanșă de italiano-engleză. Când pleacă înapoi spre bucătărie, Lola clipește des, mai confuză ca niciodată.
Ne așezăm și, printre îmbucături de lasagna, povestim ce s-a mai întâmplat pe la școală. Îmi zice despre ziua de duminică pe care a petrecut-o cu Jeff, la pește, și sunt pe punctul de a face o remarcă inspirată când Lola face gestul de a-şi duce mâna la gât și de a apuca medalionul între degete. Medalion pe care nu-l mai are.
— Hei, nu te întrista... poate îl vom găsi.
— Mda, poate.
Zâmbetul nu-i reapare pe buze. Decid că e vremea să plecăm și cer nota de plată, iar după ce plătesc ieșim în aerul răcoros de octombrie. Lola își strânge brațele pe lângă ea, semn că-i este frig. Îmi dau jos geaca de piele și o așez pe ea, rămânând într-un maieu alb. Îmi mulțumește, tăcută, dar scoate un scâncet surprins când se uită cu atenție la mine.
— Ah, un tatuaj! Nu știam că ai tatuaje!
Îmi mut și eu privirea spre numele meu, tatuat permanent, orizontal, pe bicepsul drept. Fascinată, blondina vine în brațele mele, conturând cu un deget subțire literele din cerneala neagră ce se încolăcesc șerpuitor pe pielea încă bronzată. Mulțumind în gând că am găsit ceva ce îi poate distrage atenția de la lanțul pierdut, mă aplec ademenitor spre urechea ei, simțind cum respirația i se accelerează.
— Îți place? Aș putea să îți arat unde l-am făcut. Nu e departe de aici.
Aprobă, încă uitându-se la brațul meu și pornim spre atelierul lui May. Îl găsesc desenând un nou model de tatuaj pe care îl abandonează foarte încântat când îmi vede iubita.
— Vai, dar ce piele, ce nuanță! Leonardo, ai adus această făptură minunată pentru ai face un tatuaj? Ah, dar sunt atât de fericit!
Lola râde în hohote de încântarea evidentă a negrului din fața noastră în timp ce eu îl privesc oripilat.
— Nici să nu îți treacă prin minte să îmi atingi pielea cu vreun ac, nemernic ce ești!
— Pielea ta? întreabă confuz.
— Da. Iubita mea, pielea mea!
—Hei!
E clar că am enervat-o pe Lola, dar nu apuc să-i dau replica fiindcă clopoțeii folosiți să anunțe sosirea unui nou client se aud dinspre ușă. Întorc privirea și nu e nevoie să îmi văd fața ca să știu că e albă ca varul.
Mă consolează doar faptul că Royce pare la fel de șocat ca mine.
Păcat că ne trebuie doar trei secunde pentru ca șocul să devină turbare.
CITEȘTI
Spun iubire
Romance(Finalizată) „Iubirea noastră e totul pentru noi. E cea care ne-a furat, ne-a distrus, totul pentru a ne clădi la loc, mai buni, mai puternici. Împreună." Într-o lume a pierzării, să-ți păstrezi inocența sufletului e cea mai grea luptă... Fira...
