Speranţa moare ultima

Speranţa moare ultima //1\\

//1\\

Doare... chiar foarte tare... să privesc cum se uită la ea... cum o soarbe din priviri...

Mi-am spus că voi înceta. O dată, de două ori, de... am pierdut număratoarea. Totul pare în zadar, iar inima mea se încăpăţânează să păstreze o afecţiune nejustificată către o persoană care ar trebui să îmi fie indiferentă, sau cel mult un amic.

Dar...eu nu arăt ca ea, n-am corpul ei ce atrage privirile doar prin simpla lui apariţie, n-am părul ei lung, blond şi creţ natural ce fâlfâie în vânt, ducându-i pe toţi în lumea fanteziilor, sau măcar ochii ei ca cerul senin. Cel puţin aşa o descrie El. Eu aş mai adăuga cate ceva... poate carisma, siguranţa cu care păşeşte... eu nu voi avea niciodată niciunul din aceste lucruri şi voi rămâne la fel de invizibilă pentru El. Nu mă va vedea niciodată mai mult decât sunt acum: micuţa lui prietenă care îl ajută la engleza şi pe care o învaţă matematică... prea timida pentru a spune ceva, chiar propria părere... pentru a ieşi în evidenţa cu orice în afară de notele bune pe care le am... doar o tocilară... nimic mai mult...

Şi o face din nou. Nici nu a început bine anul şi deja încearcă s-o impresioneze, adică îşi va rupe din nou ceva, nimic nou de altfel.

Să vă explic: de când s-a mutat Gabriella în oraş, mai exact, când am început clasa a noua, iar El a zecea, nu face decât să umble după ea ca un căţeluş pierdut. Însă ea nu îl bagă niciodată în seamă, iar privirea lui dezamăgită după eşec doare mult mai tare decât să-l privesc cum se uită la ea, chiar de 1000 de ori. De fapt nu doare, de-a dreptu' mi se rupe inima în două... însă n-am ce face.. Ai zice că sunt obişnuită cu asta după 3 ani, însă nu sunt şi nu cred ca voi fi vreodată...

Zbang! A picat... din nou. Dar de ce nu se ridică?

Am început să merg spre el, ba nu, alergam. După cum părea, cred că şi-a rupt piciorul.

- Eşti bine? am întrebat îngrijorată

- Normal că sunt. Doar mă cunoşti, a răspuns încercând să schiţeze un zâmbet.

I-am atins piciorul uşor cu vârful degetului.

- Auuu! De ce ai făcut asta? şi-a întins mâinile spre gleznă, dar s-a strâmbat dn nou din cauza durerii.

- Cred că e rupt. Şi n-am apăsat atât de tare încât să ţipi şi să te audă toată şcoala. Haide, trebuie să mergi la cabinet.

- Nu toată şcoala, doar ea trebuia să mă audă, însă nici n-a întors capul... a zis cu o voce tristă, lăsând privirea în jos.

Vedeţi ce vreau să spun? Obsedat complet, caţeluş pierdut...

- Te ajut eu! s-a oferit Kevin, unul dintre prietenii lui şi chiar al meu, din moment ce avem câţiva amici comuni.

- Bine. Ar trebuie să ne grăbim. Crezi că poţi ajunge până la cabinet fără să strigi în gura mare ca o fetiţă? am încercat să îl fac să renunţe la strigătele inutile.

- Da! Şi pentru cultura ta generală, nu ţip ca o fetiţă! a spus încăpăţânat în timp ce îşi aranja braţele pe după umeri noştri

- Sigur că nu... Ne mişcăm anul ăsta? am încercat să îl fac să se ridice.

Ajutat de mine şi de Kev, am reuşit să ajungem la cabinet şi l-am aşezat pe pat, dar arăta tot mai rău.

-Auuu!!!

- Vrei să mai taci?

- Normal, doar nu eşti tu cea cu un picior rupt.

Ce idiot poate fi câteodată...

- Eu trebuie să plec. Ne vedem mai târziu. Aaa şi Josh? Însănătoşire grabnică!

- Ceau, Kev! am salutat iemdiat.

- Mda... merci... a mormăit şi el.

Am menţionat cumva că îl cheamă Josh? Dacă nu, o spun acum: îl cheamă Josh.

- Ooo, Josh! Ce s-a mai întâmplat de data asta?

Asistenta era deja obişnuită, nimic nou în accidentele lui.

- Am căzut de pe skateboard.

- Iar? a spus/întrebat dând din cap.

- Din nou... m-am băgat şi eu.

A început să îl consulte. Nu a durat mult până la verdict, doar câteva minute şi multe ţipete...

- E rupt! Îmi pare rău, însă trebuie să mergi la spital. Îi voi suna pe părinţii tăi. Olivia, te poţi întoarce la oră.

- Dar... însă nu m-a lăsat să termin.

- Nici nu vreau să aud. Du-te! şi mi-a dat un permis de trecere.

- Bine... Însănătoşire grabnică... am spus cu voce joasă şi am ieşit, îndreptându-mă spre clasa de matematică. Grozav! Preferata mea... nu.

Am bătut la uşă, după care am intrat.

- Buna ziua! Mă scuzaţi de întârziere, am intrat, dându-i permisul imediat pentru a mă scuti de o dojană inutilă.

- Este în regulă, te poţi duce la loc, şi s-a întors spre tablă şi la problema de pe ea.

- Hei! Ce s-a întâmplat? a întrebat Ashley, o bună prietenă.

- Josh şi-a rupt piciorul. 

- Iar?!

- Din nou.

- Băiatul ăla ar trebui să înveţe să ia o pauză. Adică să fim serioşi, după 3 ani de când o cunoaşte, nu înţelege că ea chiar nu e interesată?

- Nu ştiu, am dat din umeri.

- Ba ar trebui să şti! Ar trebui să îi deschizi ochii o dată pentru totdeauna!

- Ash, eu nu... însă n-am apucat sa termin.

- Doriţi cumva să terminaţi problema la tablă, domnişoarelor? ne-a întrerupt domnul McCone.

- Nu domnule, dar cred că ar fi bine dacă aţi mai verifica o dată penultimul rând, a spus Ashley.

S-a uitat la exerciţiu după care a mormăit:

- Mda, cred că ai dreptate, şi s-a întors la problemele lui.

- Mulţumesc! am şoptit, rugându-mă să nu ne mai audă.

- Pentru nimic. Doar eu te-am băgat în asta, a continuat pe acelaşi ton jos.

Ashley, Ashley, Ashley, ce aş vrea să ştiu şi eu măcar jumătate din matematica pe care o ştie ea, însă asta ar fi deja prea mult.

- Nu-ţi face griji, mai devreme sau mai târziu tot îşi va da seama, mi-a făcut cu ochiul, întorcându-se la matematica ei.

Uf! N-o să înţeleg niciodată ce e atât de interesant la ea.

@};-

comm? vot?mesaj? 

am cam pus la fiecare capitol cate un personaj. aici e gabriella