Speranţa moare ultima

Speranţa moare ultima //3\\

//3\\

Restul zilei a trecut ca prin ceaţă.

De fiecare dată când încercam să îl uit, apărea din nou în mintea mea. Dacă eram atentă la lecţie pentru un minut, în următorul apărea El. Astfel, la finalul zilei nu aveam decât teancul obişnuit de teme, iar mintea mea tot la Josh zbura.

Nu stau departe de şcoală, doar vreo 10 minute de mers pe jos. Tot drumul nu am făcut decât să mă gândesc... la El... la micuţa mea obsesie... la faptul că îmi face rău... că trebuie să scap de ea...

Dar cum? Nimeni, nimeni nu ar fi cu cineva ca mine. Şi nu l-aş condamna. Ce ar vedea cineva, oricine la mine? Nimic. Asta e ce ar vedea: un mare nimic. De fapt, nici chiar mare, deoarece nu sunt nici măcar înaltă. Nu am nici măcar 160 cm, am 159. Ironic, nu?

Dar oferta lui Mark?

Poate e vreo speranţă... vreo speranţă să îl uit...

Speranţa moare ultima... şi voi avea grijă să nu moară, să nu se stingă, pentru că speranţa le aprinde pe toate celelalte, credinţa, pacea şi, nu în ultimul rând, iubirea.

Iubirea... oare ce e iubirea?

E atunci când o mamă moare la naştere, dar e fericită că pruncul ei este sănătos? E atunci când pe câmpul de luptă un soldat îşi dă viaţa pentru a-şi apăra patria? E atunci când un creştin adevărat e atât de bolnav încât nu poate sta în picioare, dar cu toate astea se duce la biserică pentru a fi cu Dumnezeu? Sau atunci când suntem prea egoişti ca să ne gândim la ceilalţi, însă nu suntem zgârciţi când ne facem toate poftele, fiind prea îndrăgostiţi de noi înşine?

Întotdeauna m-a fascinat Titanicul. M-a fascinat iubirea dintre Jake şi Rose, dar cred că cel mai mult m-a impresionat atunci când el a renunţat la viaţa lui pentru ca ea să trăiască. A preferat să moară, dar să ştie ca ea va trăi. Este cea mai mare dovadă de dragoste pe care i-a putut-o da, şi n-a ezitat s-o facă, deşi erau doi străini. Asta e dragoste, dragoste adevărată. Din păcate, ea nu mai există decât în filme, prin cărţi.

Stai un pic, am trecut de casa mea. Ce adormită sunt...

M-am întors.

Am ajuns la casă în vreo 2 minute. M-am schimbat de haine şi m-am pus la masă, din moment ce un măr nu prea poate fi considerat prânz. Am mâncat repede, după care mi-am luat cheile, adidaşii şi am plecat. Staţi liniştiţi că am închis uşa. Tot timpul o fac.

Mark stă doar câteva case mai departe, aşa că am ajuns repede în faţa uşii. Am sunat şi deodată a început să îmi bată inima mai tare. Aveam emoţii... În ce mă băgam ?

Mi-a deschis destul de repede, iar atunci când m-a văzut, a început să zâmbească.

- Nu credeam că o să te hotărăşti atât de repede. 

- Sunt aici şi asta e tot ce contează, nu? 

- Da, ai dreptate. Intră! s-a dat la o parte pentru a-mi face loc.

- A trecut ceva timp de când n-am mai fost pe aici. 

- Da, însă totul este la fel. 

- Dap, ai dreptate.

Totul era cum îmi aminteam. Holul avea aceeaşi culoare: un bej în combinaţie cu vişiniu. Cuierul pe partea dreaptă, pe stânga sunt scările, iar drept în faţă este probabil uşa din spate. După scară, pe aceeaşi parte trebuie să fie sufrageria, iar faţă în faţă cu ea, bucătăria.

- Să vedem dacă mai şti drumul spre camera mea. 

- Nu sunt chiar aşa uitucă, şti? 

- Ştiu, însă tot vreau să văd, zâmbetul nedispărând de pe faţa lui.