Sad [L.S.]

Capitolul 11

Louis

Din nou matematică.

Din nou lacrimi amare care îmi curg din ochi.

Și din nou un desen care îmi este aruncat în spate.

Aceeași rutină zilnică de care încep să mă satur pentru că pur și simplu viața mea nu are nimic interesant în ea. Mereu plâng și mereu mă opresc din plâns din cauza unei caricaturi care nici măcar nu știu de cine este făcută, iar asta deja începe să mă enerveze.

Nu înțelege de ce aceea persoană care îmi trimite desene nu-mi spune cine este. Probabil aș putea să mă împrietenesc cu ea că și așa nu am niciun prieten și toți din liceu mă consideră un ciudat.

Îmi iau rucsacul în spate, așezându-l pe ambi umeri ca să pot sta drept și ies din sala de curs. Mă îndrept spre dulapul meu ca să îmi las lucrurile, dar calea îmi este oprită de un tip solid care apare în fața mea.

—Bună, Louis! spune Clay spre mine și îmi zâmbește într-un mod șarmant, făcându-mă să-l privesc confuz.

—Bună! îl salut și eu ca să nu zică că sunt nepoliticos, întrebându-mă în gând cum de el vorbește cu mine. Niciodată nu m-a băgat în seamă până acum și știu doar că este prezent la câteva cursuri la care sunt și eu.

—Vrei să mergem împreună la bal? mă întreabă el direct și își prinde buza între dinți.

Îmi măresc ochii atunci când aud întrebarea lui.

Nu știu ce să-i răspund.

Nu știu ce să fac.