nouă la Hogwarts - Harry Potter

17

   Cerul este întunecat. Fulgi mari coboară din  văzduh, oprindu-se uneori pe fereastra.  Când se întâmplă asta apăs cu degetul locul în care se afla și mă prefac ca i-am topit,când defapt acest lucru s-a întâmplat de la sine.
    Mă opresc din când în când ca sa îmi șterg cu gesturi smucite  obrazul pătat de lacrimi.
      Îmi las capul pe fereastra și simt un gol în locul inimii.
Când închid ochii îl văd pe el,așa ca îi deschid repede și îmi dau seama de cât de proasta am fost. De cât de proasta sunt.
     Pe neașteptate mă cuprinde o ura crunta fata de mine însămi. 
   Eu sunt cu Kan,dar acum stau și plâng după Draco. 
   Îmi e ciuda pentru asta.  Îmi e ciuda ca îl trădez pe Kan. Îmi e ciuda ca stau și îmi plâng de mila. Îmi e ciuda pana și pe sentimentul ăsta idiot de vinovăție. 

    Mă ridic si pornesc pe coridoare ,având în minte doar ca vreau sa nu mai simt.
   Nu mai vreau sa mă simt vinovata ,trista ,abandonata.  Nu mai vreau sa simt nimic. 

    Ies din castel și las viscolul sa îmi biciuiasca fața. 
     Mă avânt spre terenul de zbor.  Alerg atât de repede încât simt ca prind aripi și nu vreau sa mă opresc. Apuc o matura la numereala și urc pe ea,iar în următoarea secunda sunt la 2  metri deasupra pământului. 

    Mă avat în sus și fac ocolul castelului.  Simt cum viteza mă descătuşează  și scap pe rand de toate sentimente de adineauri. 

     Îmi continui zborul și vreau mai mult. Simt ca ceva urlă în mine după  mai mult,așa ca mă las înainte și ma lansez spre unul dintre turnuri. 
    Zbor în direcția opusa vântului ,pe care îl simt tăios,  dar care îmi da o senzație nastapanita de bine.
    Evit zidul în ultima secunda și simt ca a fost de ajuns.

     Aterizez și mă dezechilibrez pentru o clipa,când picioarele îmi ating pământul. 

    Sunt cupinsa în brațe de către Hermione care nu spune nimic și de-abia atunci observ agitația ce se iscate  de mult.
   Terenul este plin de elevi, chiar și profesorii sunt aici.
   
      -sunteți așteptată în biroul lui Dumbledore, domnișoară Carter, îmi spune Snape cu o voce acra.
 
    Ron ,Hermione si Harry mă însoțesc în tăcere pana la ușă. 
   Intru în birou cu capul plecat și mă așez pe fotoliul din  fata biroului.
    Este moale și simt cum mă cufund în el,cupinsa brusc de căldura.  Nici nu realizasem cât de frig îmi era.
   
     Profesorii încep sa vorbească, dar eu sunt prea buimăcita ca sa înțeleg ce spun, ca sa înțeleg ce am făcut greșit. 
  
   Când în sfârșit lucrurile mi se conturează în minte îmi simt ochii plini de lacrimi, dar clipesc repede ca sa le alung.
    -Vrei sa vorbești despre asta?sunt întrebată,dar scutur din cap.
    -Oricum, Gryfindor va trebui penalizat pentru acest incident,spune Snape.
    -Penalizat?! Pentru asemenea talent?! Gryfindor are nevoie de ea în echipa,susține doamna Hook.
   
    Profesorii continua sa vorbească însă nu mi se cere părerea , așa ca îmi plec privirea și încep sa mă joc cu degetele. Nu mă gândesc la nimic. Mi-am eliberat mintea de orice amintire și inima de orice sentiment.  Îmi doresc ca asta sa dureze veșnic, deoarece se simte atât de bine.
 
    -Deci ce părere ai?
   -Poftim?spun mirata când  îmi dau seama ca eu am fost cea căreia i s-a cerut opinia.
    -Vrei sa intri în echipa de Vajhat a casei Gryfindor? Vei fi aruncătoare.
    -Sigur,spun sperând ca asta a fost tot și ca voi fi lăsată sa plec. Spre ușurarea mea așa se întâmplă așa ca părăsesc biroul și mă îndrept spre salon.
 
     Holurile sunt intestate de copii adunați în grupuri ce îmi arunca priviri indiscrete.  Cândva asta m-ar fi deranjat,dar cum am mai spus,nu îmi mai pasa.

     Spun parola și intru în salon.
O mulțime de ochi se atintesc asupra mea și aud din mulțime o voce
-Știi ca poți sa vorbești cu noi.
  Nu o bag în seama și pornesc spre scări, știind ca o discuție emoțională nu ar aduce decât mai multe lacrimi.

     Intru în camera și încep sa îmi fac bagajele ,deoarece mâine plec în vacanta de Crăciun.
.
.
.
.
    Aerul rece mă izbește în față când cobor din tren.  Peronul este intesat de oameni ,printr care îmi fac loc cărând valizele și colivia lui Snow.
 
      Când ajung afară constat ca este și mai frig, dar o zăresc pe mama lângă un tonomat și fug către ea cu brațele deschise.  Îmi îngrop fata în parul ei și simt cum un sentiment de ușurare mă cuprinde.
  
   Urc în mașină și pe măsură ce ne îndepărtăm de gara simt cum las Hogwarts.ul în urma, împreună cu toate sentimentele. Îl văd doar ca pe un vis, ceva incert în trecutul meu și știu ca aici îmi este adevărata viața.  Fără umbre verzi care încearcă sa mă omoare,fără zbor și fără Draco.
  FĂRĂ SUFERINȚĂ îmi spun și mă așez mai comod pe bancheta din spate, lăsăm cântecul de la radio sa mă poarte departe.