Cânt iubire

Cap.1 Emma

Gândacul de bucătărie rânjește hidos la mine în timp ce încerc să-mi îndes o gogoașă pe gât. Nu știu de ce, dar am senzația că se bucură de nefericirea mea.

În principal, noul apartament chiar e mișto. Mă rog, dacă ignorăm felul în care e decorat sau că arată de parcă nu s-ar mai fi făcut curățenie în el încă din paleolitic, e aproape mișto.

Constat că tata se uită la același gândac, dar sunt aproape sigură că nu îl vede. De câteva luni de zile se gândește numai la mama. De câteva ori chiar l-am surprins plângând, cu poza ei în mână.

Nenorocita aia nu mărită nici măcar o lacrimă, mai ales de la tata, care e pâinea Lui Dumnezeu. Însă asta nu schimbă evenimentele și nici faptul că în cinci minute trebuie să plec la liceu. Un liceu de fițe, plătit dintr-o pensie alimentară de care nu am nevoie. Mă ridic de la improvizația numită „masă" și ies pe ușă cu tata. Coborâm scările blocului călcând pe strada principală din cartierul Green Park. Ceea ce e cam paradoxal, ținând cont că în acest cartier doar mucegaiul pereților e verde.

Liceul J.F.Kennedy e cel mai prestigios din Chicago și e situat în cartierul Linksys, alt nume dubios. De fapt, pe zi ce trece constat că americanii, în general, sunt niște ciudați. Adică, pe bune acum, în încercarea de a mânca ceva comestibil, am fost ieri la un restaurant și când i-am cerut chelneriței o ceașcă de ceai cu lapte s-a uitat la mine de parcă cerusem o maimuță trasă prin unt, la tigaie.

Tata parchează mașina în fața clădirii ce forfotește de elevi. Deși drumurile sunt pline de zăpada lunii ianuarie, nimeni nu pare descurajat să iasă cu mașina, întrucât parcarea elevilor e atât de plină, mai ales cu mașini de lux, încât ai spune că suntem la o reprezentanță Lamborghini, nu la o școală. Tata pare să creadă același lucru, dar nu zice nimic. Cel puțin, nu în legătură cu asta.

- Em, știu că ți-e greu, dar... încearcă să te acomodezi, bine?

Aprob fără să comentez și cobor din mașină, știind că vorbele astea au fost mai mult pentru el, decât pentru mine. După patruzeci și cinci de ani petrecuți în bătrâna Londra, acum trebuie să se acomodeze cu americanii care prescurtează cuvintele, se îndoapă cu mâncare fast-food și spun într-una „ok".

Totuși, are și el dreptatea lui pentru că acum urmează ce e mai greu: partea cu străbătutul curții până la intrare în timp ce toată lumea se holbează ca la un specimen nou apărut la zoo. Aproape că sunt tentată să le strig să arunce și niște dolari dacă tot se bucură de spectacol, dar reușesc să-mi țin gura închisă. Nu cred că e în avantajul meu să ies și mai tare în evidență.

Exact când cred că se sfârșește calvarul și deschid ușa clădirii, un soi de Barbie minionă se ivește lângă mine.

- Bună, tu trebuie să fii Emma, nu? Eu sunt Lola și doamna directoare m-a desemnat să îți prezint liceul nostru.

Mă apucă de mână și doar privirea sinceră și plină de bunătate a ochilor ei albaștri mă oprește să-i zic să-și ia mâinile de pe mine.

Barbie, alias Lola, începe să mă tragă spre altă clădire în timp ce un Ken ne face loc. Arăta ca un surfer, nu că eu aș fi văzut vreodată unul, dar părul negru și puțin mai lung decât trebuie şi ochii de un verde ca... ei bine, nu am mai văzut ceva asemănător până acum, îi dau un aer rebel, de bad-boy și sunt sigură că e iubitul lui Barbie. Buclele ei blonde saltă ca ale unui spiriduș în timp ce intră pe ușa secretariatului. Cu prima ocazie pe care o prind, îmi desfac mâna din a ei, analizând noua încăpere. Și aici e gălăgie mare, dar Ken, încă nu am aflat cum îl cheamă, își face loc și ia un orar de la o secretară total fascinată de el.

- Uite, aici e secretariatul. Cât timp ia Leon orarul, ar trebui să îți arat restul zonei.

Încearcă să mă apuce de mână, dar mi-o feresc. Vreau doar să ajung în clasă, nu să mă plimb de mână cu spiriduși hiperactivi, cunoscând oameni noi. Imediat ce tipul, Leon, ajunge lângă noi, îi smulg orarul din mână, mormăi un „mulțumesc" și „nu am nevoie de ajutor" și mă strecor pe ușă, apoi prin curte, răsuflând ușurată doar când mă aflu în fața vestiarului meu. Las ghiozdanul greu din spate și-mi așez lucrurile în dulap, sperând că voi termina înainte să apară spiriduș și să îmi facă vrăji.

Nu îmi place nimic din viața ultimelor luni. Urăsc durerea pe care încă o simt când îl văd pe tata suferind, urăsc noul apartament și gândacii din el care au impresia că vom deveni prieteni la cataramă, urăsc cartierul cenușiu în care stau, urăsc liceul ăsta pretențios și o urăsc pe spiriduș. O urăsc pentru fericirea și inocența care i se citesc în ochi și care se citeau cândva și în ai mei.

Mă uit pe orar și văd că prima oră e biologia. Bun. Cred că pot supraviețui unei lecții de anatomie, fără să pocnesc pe cineva cu vreun microscop. Luându-mi manualul, pornesc spre laborator și abia după ce parcurg jumătate de coridor îmi dau seama de ce spiriduș era totuși utilă.

Habar nu am unde e laboratorul de biologie.

Deja încep să atrag atenția fiindcă m-am oprit în mijlocul culoarului, așa că mă dau mai pe margine, sperând că blonda va apărea lângă mine ca prin minune. Tot uitându-mă în stânga și în dreapta, observ pe cineva cunoscut pe care nu credeam că-l voi vedea vreodată. Chiar spre dulăpiorul de care sunt rezemată vine nemernicul care a vărsat cafeaua pe mine în noaptea de anul nou.