Nu-mi pasă! Volumul 1

Cap.1. Confesiunea

"Instinctul de iubire către un obiect necesită dorinţa de a vrea, iar dacă o persoană simte că nu poate controla acel obiect sau i-e frică de el, îşi exprimă sentimentele invers. " Freud

Sunt mereu atrasă de ceea ce nu pot avea, de ceea ce îmi pare imposibil. E în natura mea, cu cât mai complicat, cu atât mă seduce mai mult. Simt nevoia să mă depăşesc, să fiu specială, apreciată şi cel mai mult iubită. Mi s-a întâmplat asemenea unui scurtcircuit în mintea mea atunci când acest lucru a eşuat. O nebunie se petrecea în mintea mea, un impuls frenetic pe care l-am avut în momentul în care am zărit acei ochi trişti, verzi şi extrem de periculoşi, acea privire dură şi rece. Precum o copilă mofturoasă, care plânge într-un magazin de păpuşi în faţa părinţilor şi joacă teatru să i-o cumpere, aşa am vrut eu să îl fac jucăria mea personală. Am vrut să îl tratez cu indiferenţă, ca pe un obiect, am vrut, dar nu prea am reuşit. Ceva în interiorul meu mă ademenea către el. Trebuia să îl cunosc, trebuia să descopăr acea personalitate şi să aflu de ce e trist şi dezamăgit. Şi ca pe o jucărie stricată, trebuia să o repar, să mă pot juca frumos cu ea. Să fie doar "jucăria mea", să o fac să zâmbească şi de ce nu, să simtă ceva. Într-o zi de aprilie, obişnuită, trebuia să dau ochii peste el, trebuia să ne despartă un ecran, mii de kilometri, un logodnic şi perspective diferite ale lumii. Trebuia să îmi continui viaţa şi să ignor acel impuls şi să îmi ascult vocea conştiinţei mele.

Privirea lui de gheaţă m-a hipnotizat, ochii săi verzi ucid în mine orice urmă de raţiune. Îl privesc câteva minute, e atât de elegant în acel costum mov, pare croit după el, încrederea pe care o are, mă topeşte sau mai bine zis îmi trimite impulsuri pe şira spinării.
Impulsivitatea din mine loveşte din nou. Nu rezist, şi după ce mă familiarizez cu profilul lui de Instagram un pic, fac o glumă la adresa sa, îmbrăcat în preot e atât de misterios şi amuzant, atrage păcătoasă din mine imediat. Nu am avut habar ceea ce urma să fie, cea mai frumoasă confesiune, una pe care nu o voi uita cât de curând. Nu am ştiut atunci cum "diavolul" citeşte din Biblie în interesul său şi nu am cunoscut adevărata sa semnificaţie decât atunci când dansam deja cu el, în cel mai excitant joc al seducţiei.

Sunt doar o străină în ochii lui, îmi e uşor să îi scriu, fără să ştie prea multe detalii despre viaţa mea. Cum "ne-am găsit", din întâmplare, cum se găsesc cu toţii pe Instagram, un lucru atrage pe altul şi tot aşa. Trebuie să fie totul spontan, totul să curgă natural, să fie click-ul acela, numai aşa mă pot infiltra în această "aventură". O provocare, o "prietenie" la distanţă şi în acelaşi timp un joc incitant. Ce ar putea fi mai intrigant? Drăcușorul din mine mereu în căutare de adrenalină şi informaţii, dar mai mult în căutare de conexiune, trimite mesaj.

Acum nu mă aştept să răspundă la acest mesaj, iar în clipa în care am trimis acel tâmpit mesaj, am simţit în tot corpul meu o senzaţie puternică, precum o forţă de inerţie, o forţă care te împinge să înaintezi deşi tu vrei să te opreşti brusc. Moment în care, vocea din capul meu, urlă "eşti nebună, şterge naibii mesajul acesta, abort mission şi opreşte-te!", însă nu am apucat, deja îl citise.

-Spovediţi şi online, părinte? i-am scris.

-Spovedesc uneori, mai ales păcătoase ca tine! mi-a răspuns acest preot frumos.

-Mesajul tău tocmai mi-a făcut ziua mai frumoasă!

-Mă bucur, asta am şi vrut, să îţi aduc un zâmbet. Ii răspund cu o doză de vrăjeală.
Deci ești preot sau nu? Am câteva păcate de care aş vrea să scap, mai ales în prag de sărbătoare.

-Te cred! Dar nu sunt! Însă mai fac excepţii uneori.

M-a făcut să râd imediat, iar cu fiecare minut ce trece mă determina să continui.

-Bine, o seară bună atunci! Te pup, pa. Îi spun lui Karl. Îi tai scurt elanul, nu am vrut să par disperată.

-Doar atât? îmi răspunde.

-La ce te aşteptai? Nu mă bag în seamă aiurea cu oricine.

-Eu nu sunt oricine!

-Nu, tu eşti diferit, cu privirea aia a ta, vai, ce tonalitate de verde, probabil îţi cad femeile la picioare ca muştele.

-Probabil!

-Vreau să ştiu cum arăţi, ai vreo poză?

-Da. Dar nu contează, sunt logodită cu bubu meu Alex, un bărbat deosebit. Am făcut doar o glumă, una pe care aş fi regretat dacă nu o făceam.

-Nu sunt gelos, ştii cum se spune!

-Bine, mi-a făcut plăcere.

-Şi mie, chiar mi-ai făcut seara mai bună! Aştept să îmi trimiţi poza.

Nu m-am putut abţine şi am trimis o poză, reacţia sa m-a lăsat fără cuvinte. Sau mai bine zis non reacţia lui, îmi scrisese un simplu "E ok".

Acum îmi dădeam palme mentale, la ce naiba a trebuit să îi fac atâtea complimente? Stai calmă, femeie, nu te mai agita atât, îmi spuneam în timp ce îi apreciam câteva poze. Şi fără să ne luăm rămas bun, tot ne salutam, eu încercam să închei conversaţia, deşi nu asta îmi doream, el tot mă intriga cu întrebări. A doua zi reluam de unde rămânea conversaţia seara, mă trezeam cu tipicul mesaj "Ce faci? ". Cum să îl ignor? Încercam cu tot felul de scuze, dar faptul că în momentul în care îi trimiteam mesajul era brusc citit, îl făcea să intre în cartea recordurilor mele personale. Nu aveam şi nu puteam ignora mesajele, iar când mi-a mărturisit că e un nemernic, mi-a dat peste cap tot planul meu. Am ştiut asta din prima clipă, nu mă aşteptam să fie un nemernic sincer. Să îmi mărturisească că este indiferent, rece şi de faptul că nu simte nimic. Nu am avut dubii, am vrut să încerc să îl fac să simtă ceva.