Nu-mi pasă! Volumul 1

Cap.4. Cine pleacă primul?

" I will not be another flower, picked for my beauty and left to die. I will be wild, difficult to find, and impossible to forget. " Erin Van Vuren .

Nu pot iubi pe cineva pe care nu îl cunosc, cu care nu am avut un contact fizic, despre care mi-am făcut singură o imagine în mintea mea şi a cărui voce nu o ştiu, al cărui parfum sau atingere nu i-am simţit. Sau pot?
Nu cred că parfumul este cea mai puternică amintire, nimic nu învinge un sentiment, o emoţie, senzaţia pe care o ai atunci când două trupuri se unesc.
Karl nu rostea niciodată numele meu, nu folosea niciodată un alint la adresa mea, ar fi însemnat să manifeste o urmă de ataşament, să se identifice cu "prada". Nu te duci la vânătoare şi spui "Mărie" azi te omor. Nu, o faci în linişte şi pleci.
Oamenii mint, te mint pe faţă atât de frumos, ce să mai spun în spatele unui ecran când nu poți observa o reacţie, o expresie. Chiar dacă nu o fac, dubiul există mereu pentru simplul fapt că nu cunoşti persoana. Te minte cineva apropiat şi taci deseori doar pentru a nu pierde acel raport. Însă un raport bazat pe minciuni, e destinat spre distrugere.
Iar în încercarea mea de a înţelege mintea lui, m-am pierdut. Cum poţi să desluşeşti un caracter, care în faţa lumii e o altă persoană? Îmi oferea doar atât cât trebuia să ştiu, nu poți construi un puzzle dacă ai piese lipsă. Iar eu încercam să înlocuiesc acele piese cu o alternativă a imaginaţiei mele, construiam cel mai frumos tablou după personalitatea sa şi a percepţiei pe care mi-o oferea el. Strângeam informaţii despre el, în modul meu. Mă simţeam prinsă într-un uragan, un uragan de emoţii puternice şi de trăiri extracorporale. Aveam impresia că sufletul meu nu îmi mai aparţinea de când intrase în viaţa mea. Neliniştea sufletului său, era neliniştea mea. Insomniile lui, mă ţineau trează noaptea şi pe mine. El suferea de insomnii din motivele sale necunoscute, eu din cauza lui.

Ştiam totuşi că numai sufletele neliniştite suferă de insomnii, inimi pline de amărăciune şi dezamăgite pe viețile lor, dezamăgite de oamenii din jurul lor.
Reuşise în mai puţin de două săptămâni să îmi întoarcă lumea pe dos, eram extenuată de acel om şi îmi plăcea la nebunie. Nimic nu era plictisitor cu el, fiecare zi era diferită, înafară de indiferenţa sa. Şi totuşi, uneori mă făcea să mă simt atât de iubită, fără să spună ceea ce simte, în cazul lui ceea ce nu simte, dar aţi înţeles ideea. Începusem să îi cunosc acea latură întunecată a sa, o acceptam şi al naibii o adoram. Mă hrăneam cu vorbele lui, respiram aroganţa sa, ascunsă în spatele nesiguranţei sale, mă îmbătam cu mesajele lui. Deci cine pleacă primul? Cum putea el să joace în continuare dacă pionul său renunţa? De fiecare dată când voiam să plec şi simţea acest lucru, îmi oferea motive să rămân. Sau cel puţin asta percepea mintea mea îndrăgostită. M-am îndrăgostit cum face orice femeie deşteaptă, ca o proastă. Inima mea avea nevoie de el, era în mintea mea. Dar indiferenţa sa uneori mă lăsa atât de rece, mă făcea să mă simt nedorită, nu puteam accepta să nu fiu specială în ochii săi, să nu fiu diferită faţă de zecile de chipuri şi suflete pe care le-a întâlnit. Refuzam să fiu ca restul lumii. Nu mă simţeam aşa şi dacă trebuia să îi demonstrez cât sunt de frumoasă şi inteligentă, chiar dacă mă prostise rău acel sentiment exaltant, atunci nu merita să facă parte din viaţa mea sub nici un rol. Şi atunci am început să realizez că nu merită efortul meu, timpul meu şi mai mult să îmi pierd demnitatea mai mult decât deja o pierdusem.
Da, îl lăsasem să vadă părţi din mine pe care alţii doar şi le-au imaginat, m-am dezbrăcat de cele mai ascunse secrete şi frici, nu am simţit ruşine faţă de el, l-am lăsat să mă vadă pentru ceea ce sunt. Nu mi-a fost frică de judecata lui, nu-mi păsa dacă exista în momentul acela.
Ştiam că nu putea fi niciodată în viaţa mea, dar tot am ales să mă ataşez de el. Şi chiar dacă ar fi fost să fiu liberă, nu ne-am fi potrivit decât la pat probabil. Veneam amândoi din două lumi diferite, sau poate ne-am fi iubit nebuneşte, cine ştie? Intrasem într-o capcană asemenea uneia cu nisip mişcător, orice mişcare o simţeam fatală. Cu cât mă agitam mai mult, cu atât mă scufundam mai tare.
Cine pleacă primul? Cel care iubeşte mai mult sau cel care nu iubeşte deloc? Cel care suferă din nepăsarea celuilalt, cel care pune fericirea celuilalt mai presus decât iubirea sau cel care nu simte nimic? Cine pleacă nu iubeşte, ba da iubeşte. Dar uneori nu sunt motive suficiente să rămână unde nu îi e locul sau unde nu e rugat să stea, unde se simte în plus şi atunci plecarea e singura opţiune. Mă plimbam ca o nălucă pe străzi, afară era un frig ieşit din comun pentru luna aprilie, îmi linişteam agitaţia prin fumat, dar desigur mă agitam şi mai mult. Decid să îmi încălzesc corpul cu o cafea şi intru în prima cafenea pe care o întâlnesc în drumul meu. Străzile Bucureştiului, s-au schimbat enorm faţă de acum cinci ani, de la ultima mea vizită în capitală, am vrut să mă conving singură de acest detaliu atunci când am plecat din Bacău la şapte seara. Noaptea gândim diferit, iar acest lucru Karl mi-l afirma mereu. Oamenii însă, bucureştenii erau diferiţi. Sau schimbarea mea şi starea mea de spirit mă făcea să îi văd astfel. Intru în cafenea, mă aşez lângă fereastră şi comand o cafea. Mă uit la televizorul din faţa mesei mele şi cu o simplă melodie îmi aduc aminte de el, de parcă nu era mai mereu în vizualul meu. Răsfoiam pagina sa de Instagram de parcă era un ziar cotidian. Îi urmăream orice mişcare, prea multe nu era de văzut, nu aprecia orice şi pe oricine.