Nu-mi pasă! Volumul 1

Cap.5 Adevărul gol goluț

"Find what you love and let it kill you" Bukowski

Am vrut să îl simt cât mai aproape, dar în acelaşi timp îl îndepartam din ce în ce mai mult.
Am început să mă comport asemenea unei copile, o copilă geloasă, posesivă şi cu capul în nori. Ador această stare de bine pe care mi-o dă zilnic doar prin faptul că vorbim şi râdem, iar acest pariu e dovada vie cât de mult îmi place şi vreau să comunic cu el. Nu ştiu cât pot rezista, dar am nevoie de o pauză mentală de la fascinul său, de la mesajele lui.
Pe cine încerc iar să conving? Momentan sunt precum o dependentă acest schimb de opinii şi mesaje, de el.

Ore 18.01
Karl

-Ştii, eu chiar ţin la tine! Altfel nu aş fi continuat să vorbim zilnic.

Ştiam că ar spune orice să mă facă să îi răspund şi să pierd pariul. Nu i-am răspuns.

18.03

-Încă de la început, am văzut o femeie puternică în tine şi asta mi-a plăcut mult.

Wow, un compliment. Ştie când să mă atingă la punctul sensibil, dar deja merge prea departe dacă nu crede nimic din ceea ce a scris. Totuşi ceva în mine s-a mişcat, mă bucur de acele vorbe ca o copilă naivă, o particică din mine speră să fie o urmă de adevăr în acele mesaje dar nu cedez şi nu îi răspund înapoi.

Ora 18.05

-Acum sincer, cât de mare e tentaţia de a răspunde, te macină un pic, aşa-i?

La cât de mult îl cunoaştem, cât poţi să cunoşti pe cineva în aproape două săptămâni, ştiam că nu îmi va mai scrie dacă nu îi răspund. A fost un pic previzibil aici, dar probabil nu a vrut să întindă coarda prea mult şi unde e satisfacţia dacă i-ar fi venit pe tavă acel câştig. Nu i-am răspuns şi s-a oprit. Mi-a scris mai târziu "Noapte bună să ai! urmat de o inimioară", ceea ce era o raritate în conversaţiile noastre din partea lui. Când "trântea" Klaus o inimioară, da folosesc acest termen amuzant, era ceva special în ceea ce am spus sau pur şi simplu unde cuvintele nu-şi aveau rostul, el înlocuia cu o inimă. Pentru mine acel gest, conta mult. O simţeam ca pe un sărut apăsat pe buze. A fost prima oară când nu i-am răspuns la mesaje. Am recitit acele mesaje, dar nu am vrut să îl las să câştige aşa uşor.

M-am trezit dis de dimineaţă, eram curioasă ce ar fi putut să îmi mai spună să mă convingă să pierd, dar nu a mai scris nimic şi eram un pic dezamăgită.
Ca în fiecare dimineaţă, la cafea răsfoiesc Instagram-ul, stau în pijamale, savurând gustul cafelei şi liniştea din jur. Îmi trebuie ceva timp să mă trezesc de-a binelea, un ritm lent şi duios. Sunt genul de femeie morocănoasă la primele ore, cafeaua îmi ameliorează starea de spirit şi momentan Karl. Sunt decisă, nu îi scriu până la ora 18.00, o misiune foarte grea. Ascult un video, al unui tip care reinterpretează mai mulţi cântăreţi de-a lungul anilor, mi-a plăcut aşa de tare încât fără să mă gândesc o clipă îi dau tag lui. A fost o chestie pe moment, nu îl mai etichetasem până atunci, nici nu ştiu ce a fost în capul meu, habar n-am. Brusc mi s-a dus tot planul pe apa sâmbetei, mă întorc la postare să şterg comentariul dar era prea târziu. Karl nu numai că văzuse, ba chiar îmi scrisese. În mintea mea probabil m-am sabotat singură, m-am simţit precum găina aia pe care o aleargă cocoşul şi la un moment dat, să nu stea pe loc să o creadă o găină uşoară, să nu fugă să o creadă sălbatică, alege să se impiedice. Logic, găina e metaforic şi e o glumă, găini deştepte nu prea găseşti. Metaforic, m-am împiedicat şi i-am dat tag, pierzând astfel pariul.

-Ai pierdut, pentru că etichetarea e tot o comunicare la adresa mea. Îmi scrie Karl.

-Da, ai dreptate. Deşi în pariu era vorba de mesaje, dar accept învingerea. Îi spun, cu părere de rău.
Măcar a fost ceva adevărat în ceea ce mi-ai scris?

-Nu tot, dar o mare pare da.

-Care parte? Îl întreb curioasă.

-Partea cu femeia puternică.

-Restul a fost de dragul conversaţiei şi a jocului. Îi spun şi încerc să mă retrag din conversaţiei. Voi onora pariul zilele astea.

-Astăzi, vei trimite!

-Nu am timp, astăzi nu pot.

-Dar ce faci?

-Îl aştept pe Alex. Avem nişte treburi.

-Aştept poza mai târziu!

Am încheiat discuţia, mi-ar fi plăcut să fi fost un sâmbure de adevăr în acele mesaje, dar trebuia să accept înfrângerea. Trebuia să accept, adevărul gol goluţ, Karl nu simte nimic în privinţa mea şi nimic nu va schimba acest lucru. Inima lui e neagră, incapabilă să simtă iubire momentan. Da, se poate amăgi cu idea iubirii, poate gusta din cele mai dulci buze, ba chiar poate să se bucure de orice plăcere trupească, dar şansele de a simţi iubire sau oricare sentiment asemănător sunt foarte mici. M-aş bucura să greşesc, să fie problema la mine, incapacitatea de a simţi ceva pentru mine, să îi fiu precum uleiul care înlătură rugina unui lanţ de mult înţepenit, să îi fiu precum focul care îi topeşte toată gheața din jurul inimii sale, să îi fiu o mică rază de speranţă care pătrunde în mintea şi inima sa, precum o rază de soare pătrunde într-o încăpere întunecoasă de aproape doi ani. Dacă voi reuşi să fiu măcar atât, atunci nu am pierdut nimic. Am făcut poza, m-a cuprins un sentiment profund, ciudat chiar. Un amestec de sentimente, ruşine, tristeţe şi pură nebunie. M-am simţit de parcă cineva mă dezbrăca pentru prima oară, încet, indument cu indument, cu grijă şi duioşie, cu dexteritatea pe care o foloseşti atunci când atingi un obiect de colecţie, o păpuşă de ceramică, am făcut acea poză şi m-am simţit privită în profundul sufletului, atât de intim şi atât de preţios. La insistenţa sa, am trimis-o, nu mi-a plăcut poza, nu mă reţin prea fotogenică, dar pariurile se onorează. Iar în acel moment, am simţit, da, simt prea mult, analizez orice prostie banală uneori, parcă aş fi scăpat din mâinile mele firave acea păpuşă de porţelan, mi-o închipuiam în zeci de bucăţi pe acea gresie din baie, o mână sucită într-o parte, capul spart, o altă mână puţin mai încolo, picioarele dezmembrate de nici cel mai bun lipici din lume nu ar fi putut repara, şi inima? Păpuşa mea avea o inimă! E făcută praf! Şi la fel precum sentimentele mele, de ce? Pentru simplul fapt că simt prea mult, pretind prea mult ca lumea să facă acelaşi lucru, aşteptam ca el să mă oprească, să îmi spună "Las-o naibii de poză, îmi eşti dragă pentru ceea ce eşti, nu mă interesează nimic, nu o vreau!". Ştiu, sunt naivă şi i-aş fi trimis poza oricum, dar aşa suntem noi femeile, vrem ca bărbaţii să ne citească şi cele mai profunde gânduri.

-Am onorat pariul?

-Da, l-ai onorat. Mâine vin la tine şi o să îţi văd în persoană acel fizic!

-Ce? Ce vorbeşti?

-Sunt pe drum deja, mâine dimineaţă ajung.