Agentul

Capitolul 1:Începutul Sfârșitului

Eram plin de sânge și confuz.

Eram la marginea unei prăpăstii, cu hainele zdrențuite și pline de nămol. Afară ploua și tot ce îmi aminteam era imaginea lui Amelie Lacroix, alias Widowmaker, la căpătâiul meu, pregătindu-se să îmi dea un glonț în cap.

Dintr-un oarecare motiv, n-a făcut-o. Tot ce a făcut a fost să mă lovească cu sniper rifle-ul ei, apoi să mă arunce de pe o clădire, în gol. Atât îmi aduc aminte.

Trebuie să mă ridic dracului de aici și să încerc să văd unde Dumnezeu sunt.

Și trebuie să merg după Tracer. Știam că era după ea, dar ca să ajungă la ea, trebuia să treacă de mine, ceea ce făcuse deja.

Cu o zi în urmă

— Jeffrey! Jeff!
Mă striga și mă chinuiam să ajung la ea. Avea nevoie de mine.
Fugeam și tot fugeam, dar nu simțeam că mă mișc. Eram încremenit. Ea avea țeava unui pistol la tâmplă și se chinuia să scape, iar eu să ajung la ea, dar inutil.
Când, în sfârșit, cineva apasă pe trăgaci și ea urmează să cadă, moartă, tresar.
— Băga-mi-aș! țip, trezindu-mă speriat și dându-mă cu capul de tăblia patului. Tracer!
Mă dau insantaneu jos din pat, traversând cele câteva încăperi din apartamentul nostru, căutând-o.
— Tracer! Ah ,la naiba.
Continuam să o strig și începusem să mă panichez când vedeam că nu-mi răspunde.
Ce mama naiba face...
Îmi pun mâinile în cap. Trebuia să fie pe undeva. Ce naiba, doar nu s-a teleportat brusc în altă dimensiune.
Bine, serios vorbind, ar putea să facă asta. Totuși, e complicat să ai o iubită care poate fugi cu viteza luminii, iar tu să ai diferite puteri, obținute în urma unor experimente, cum ar fi teleportatul, dar care nu funcționau dacă eram obosit.
Într-un final, ușa apartamentului se deschide, iar ea intră, încărcată cu zeci de plase.
— Ai putea să mă ajuți puțin, iubitule?întreabă, cu zâmbetul ei caracteristic, în timp ce se chinuie să închidă ușa cu piciorul.
Răsuflasem, ușurat. Era bine.
— Iubitule? insistă.
Scutur din cap de câteva ori, apoi îi iau plasele din mână.
La naiba, erau grele. Cum a putut să le care de la magazinul din celălalt capăt al cartierului, până aici?Și nu mai luăm în calcul și faptul că stăm la etajul 5, iar ea nu suportă să ia liftul.— Unde le duc? întreb, iar când îmi întorc capul spre ea, dispăruse.

— În bucătărie, iubitule, țipă, din dormitor.

Aproape mă dezechilibrez când trebuie să le pun pe masă, dar ea apare din senin în spatele meu, sprijinindu-mă și pasându-mi un sărut pe obraz.

Când vreau să mă apuc să despachetez ce adusese Tracer, pornește alarma. Probleme în oraș. Din nou.

Ne schimbăm amândoi, instant, în hainele de serviciu, care,mă rog,erau de uz casnic, deoarece le purtam aproape peste tot. Și nu erau chiar haine de serviciu, deoarece ceea ce făceam noi nu putea fi numită slujbă.  Ne adunam mai mulți oameni speciali, care puteau ajuta orașul când avea necazuri. Eram plătiți, ce-i drept, dar o făceam din plăcere, iar alții doar pentru laude sau pentru a deveni mai populari.

Am căzut de comun acord să mergem separat: ea pe jos (adică să fugă până acolo), iar eu să mă teleportez.

  — Winston! Ce s-a întâmplat?zic, când ajung.

Winston e un maimuțoi (fără jocuri de cuvinte) și e creierul întregii echipe. El ne-a organizat, el ne repartiza în misiuni și tot el făcea mișto de noi, când ne certam între noi din diferite motive.

—Amelie Lacroix. Widowmaker, începe, când ajunge și Tracer.
Amelie Lacroix e o femeie înaltă, de 27 de ani, care e asasină și unul dintre cei mai periculoși agenți ai organizației de mercenari Talon.
— Ce-i cu ea? întreabă Tracer, iar toate privirile se ațintesc asupra ei.