Agentul

Capitolul 2:Ruinele

Mă trezesc în pustietate, amețit și mă dureau toate oasele și toți mușchii.

Eram al dracu de confuz. Unde eram?Ce Dumnezeu se întâmplase?Cum am ajuns aici?

Dintr-o dată mă ia durerea de cap și încep să-mi amintesc, vag, evenimentele din seara trecută. Mă rog, cred că erau din seara trecută, pentru că nu știu cât timp am fost inconștient.

Mi-o aminteam pe Widowmaker bătându-mă măr, casa lui Mandatta fiind aruncată în aer și cum mă împușcase în abdomen, mână și picior.

Sângeram ca naiba și încercam să mă ridic. Dracu știe cum ajunsesem în deșert.

Aveam hainele rupte și murdare și șchiopătam ca naiba și trebuia să ajung în oraș, cumva, ca să o găsesc pe Tracer și să mă asigur că e în regulă și că nu a găsit-o Amelie prima.

Mă caut prin buzunare și găsesc comunicatorul, în speranța că aș putea s-o contactez. Degeaba. Era spart și nu mai mergea.

—Cred că îți bați joc de mine, mormăi, băgându-l la loc în buzunar;totuși, Winston ar putea să-l repare, când ajung în oraș.

Observ lumini puternice venind de deasupra mea.

Orașul.

Trebuie să ajung acolo cât de repede pot și, la naiba, nu-mi pot folosi puterile. Oftez și înep să alerg spre oraș.

Amelie e încă pe undeva pe acolo, căutând-o pe Tracer, iar dacă s-a dus la apartament, singură,fără vreo acoperire sau ceva, e grav.

Îmi ia enorm de mult să ajung la civilizație. Răsărea soarele când am ajuns eu înapoi în oraș, iar pe fiecare ecran uriaș apărea data de 23 iunie.

—Am fost inconștient 4 zile, ce naiba...vorbesc singur, ignorând privirile trecătorilor.

Trebuia să dau de Winston și încă încercam tâmpenia asta de comunicator, în speranța că nu mergea din cauză că nu aveam semnal.

Îl strâng în mâna rănită și încep să scâncesc. Voiam să-l arunc. Era inutil acum. Nu puteam da de Tracer fără el. Nu puteam da de nimeni, fără el. Îmi era prea frică să merg la apartament. Nu cred, totuși, că ar fi așa fraieră încât să meargă acolo, mai ales de una singură.

Nu știam unde să merg, așa că m-am hotărât să pornesc spre sediul lui Mandatta. Voiam să văd cât de mult distrusese Amelie din el.

Aproape toată zona nordică era în ruină:clădiri dărâmate, mașini distruse. Câteva cadavre. Era sinistru.

Erau peste tot pancarde care spuneau trecătorilor să stea departe de cele câteva clădiri care "supraviețuiseră" măcelului de acum 4 zile.

Nimeni nu s-a obosit să facă curat aici. Nici măcar să ia cadavrele și roboții distruși.

Schiopătez în continuare până la sediul lui Mandatta. Nu era tot distrus. Ciudat.

Gardienii îmi spuseseră că trebuia să plec, pentru că mă aflu pe un teritoriu privat, asta până le-am arătat insigna, pe care scria, cu litere aurite și italice, Overwatch.

Încremenesc toți, dându-se la o parte și făcându-mi loc. Unul dintre ei mă urmează, însă, spunând că e mult prea periculos pentru a merge singur pe aici.

—Domnule Cooper, dacă aveți întrebări legate de locul ăsta, nu ezitați să-mi spuneți, începe el, cât pășeam printre ruine.

Nu m-a întrebat de ce sunt plin de sânge și am hainele rupte din loc în loc. Pur și simplu mergea, cu mâinile pe lângă corp, încordat.
Nu eram obișnuit să mi se adreseze lumea cu numele de familie. Mi se părea ciudat.