Agentul

Capitolul 14: Trecut

Mama mi-a zis că atunci când m-am născut, ningea năprasnic. Era totuși noiembrie, dar vremea mereu a fost rece în Anglia. Nimănui nu i se părea ieșit din comun faptul că ningea. Poate doar celor care veneau din țări calde ale Europei, în care, vara erau și 40 de grade.

Nu plânsesem, așa cum făceau majoritatea copiilor. Și chiar dacă aș fi făcut-o, mă îndoiesc că Audrey sau James mi-ar fi recunoscut asta, după aproape 27 de ani.

Nu eram o problemă la școală. Eram, de fapt, cuminte, dacă vă vine să credeți. Învățam bine. Mă fascina istoria și voiam să aflu cât mai multe despre Anglia Victoriană, sau despre diferiți regi și deferite regine moarte cu secole în urmă. Numiți-mă ciudat. Dar mereu am vrut să fiu informat. Să știu de unde mă trag. Care-mi sunt rădăcinile. Cum de Anglia ajunsese să fie singura țară care, în decursul a mii de ani, a rămas democratică, în timp ce altele, precum Germania sau Italia, se îndreptau, ușor-ușor, spre totalitarism.

Ai mei m-au lăsat în nebunia mea. Nu se plângeau când stăteam închis în cameră, cu orele, cu cartea de istorie în brațe, sau cu câte un caiet, pe care îmi rezolvam problemele la chimie. 

Singurul prieten pe care l-am avut vreodată a fost fiica vecinului nostru, care a fost recrutat în armată, pentru a calma revoltele roboților din întreaga lume - Jackson Morrison. Străbăteam Londra în lung și în lat, încercând să imităm accentul idiot al americanilor- care, de altfel, urma să fie accentul pe care, fără să îmi dau seama, aveam să îl adopt atunci când mă voi muta în America. 

- Vrei să devii soldat? mă întreba Lena, constant.

Uneori, visam să devin precum Jack. Și ea la fel. Amândoi îl vedeam pe comandantul Organizației Internaționale Overwatch ca pe un model demn de urmat. 

Doar că nu voiam să recunoaștem asta unul față de altul. Totuși, știam, în sinea mea, că Lena visa să se înroleze în Overwatch. Iar ea știa, în sinea ei, același lucru despre mine. Și îmi plăcea la nebunie conexiunea asta a noastră. Faptul că puteam să ne dăm seama la ce se gândește fiecare dintre noi, doar dintr-o privire. Unele lucruri nu trebuiau spuse cu voce tare. Le deduceam din privirile piezișe pe care ni le aruncam unul altuia, când stăteam vreo bancă din Parcul Greenwitch, sau când stăteam la mesele pe care familiile noastre le organizau, împreună.

Însă, totul s-a schimbat când, atunci când aveam 13 ani, Jack s-a întors acasă. Cu cicatrici care îi brăzdau chipul. Cu un chef constant de ceartă. Era mereu prost dispus. Iar Lena observase asta. Simțea că tatăl său nu se simțea în largul lui acasă. Totuși, Londra nu era, de fapt, casa lui. El se născuse în State, dar o cunoscuse pe mama Lenei aici, în Regat, în urmă cu aproape 15 ani, când a venit să potolească o revoltă minoră, alături de echipa sa. Și s-a hotărât să rămână. Să își întemeieze o familie alături de Judith. Să își facă prieteni noi. Pe scurt, să își înceapă o viață nouă. Departe de toată nebunia din State. Alături de cineva care chiar conta pentru el. Cineva pe care, vă vine să credeți sau nu, iubea din tot sufletul.

Dar la care a renunțat, pentru propria liniște sufletească. A plecat înapoi în State. A lăsat o femeie îndurerată și o fetiță care era la vârsta la care avea nevoie de tăticul ei, pentru a o apăra.

James și Audrey au tot încercat să o facă pe Judith să își revină. O invitau la noi acasă. O rugau să stea peste noapte, alături de Lena. Mama și tata își dădeau seama că lui Judith îi era greu să stea în casa pe care, odinioară, o împărțise cu bărbatul care o părăsise din motive necunoscute de ea. 

Așa că eu și Lena am devenit, practic, colegi de cameră. Bine, nu chiar. Părinții mei și mama ei nu ar fi fost niciodată de acord să ne lase să împărțim o cameră. Dar, în afară de cele câteva ore în care eram separați- adică cele în care dormeam- eu și Lena eram de nedespărțit. Stăteam cu orele în camera mea și citeam benzi desenate sau căutam câte un film sau desen animat la care să ne uităm împreună.