Drako

Capitolul 2

Drako Scovil fusese tipul care îmi omorâse cu sânge rece canarul primit de la bunicul în ziua în care împlineam opt ani. Poate că dacă nu aş fi ţinut la pasărea aceea ca la ochii din cap nu i-aş mai plânge şi acum mormântul din spatele chiliei. Nu am mai putut să am un alt canar de atunci; m-aş fi simţit ca şi cum i-aş fi trădat memoria prin adorarea unei alte păsări şi nu-mi plăcea sentimentul de vină ce-mi încolţea în minte.

Dacă mă străduiesc suficient de mult cât să nu-mi explodeze vreo vene de la cap, cred că i-aş putea vedea şi acum chipul brăzdat de rânjetul acela de copil malefic de zece ani, şi afurisita de praştie de lemn din mâna sa. Acea praştie — sau mai bine zis armă mortală — mi-a nimerit sărmanul animal de companie direct în capul său micuţ, cauzându-i mai mult ca sigur o moarte fulger şi lipsită de orice durere. Pe cine păcăleam eu... Probabil pasărea se zvârcoleşte şi acum în mormânt pentru că nu apucase să guste din tortul de ciocolată. Bizar sau nu, Piko — aşa cum îl numisem la vremea aceea — avea o dragoste grea de înţeles pentru tot ce era dulce şi, dacă se putea, învelit în ciocolată. Cred că dacă ar avea şansa, i-ar scoate ochii cu ghearele nelegiuitului care i-a curmat sufletul mult prea devreme.

Tot ce am vrut la momentul respectiv era o amârâtă de scuză din partea lui Drako Scovil, dar ghiciţi ce? Trecuseră mai bine de opt ani şi eu tot mă ofticam ca idioata pentru că nu-i rezetasem atunci îndrăzneala de a ridica din umeri cu o palmă zdravănă. Bunicul mereu spune că ura şi ranchiuna nu fac decât să-ţi înnegrească sufletul şi să te depărteze de la calea cea dreaptă a Domnului. Poate că îi dau dreptate, dar atunci, tot ceea ce putuse pateticul meu trup de opt anişori fusese să plângă în hohote de furie şi necaz.

Fusese cea mai groaznică zi de naştere pe care o avusesem vreodată.

Şi totul numai din cauza lui Drako Scovil.

Faptul că-i aud acum numele pronunţat după mai bine de doi ani mă face să-mi doresc să mă retrag subtil din conversaţia aceasta. Dar un amănunt mă face să stau locului şi să cuget în tăcere la vorbele bătrânului.

— Îndrumare?

Bătrânica, care îşi trage de câteva ori nasul şi-şi freacă mâinile între ele, îşi focalizează atenţia asupra mea. Tocmai îmi dau seama că nu-mi place insistenţa cu care mă analizează. Iar hainele ei zdrenţuite şi lăbărţate mă fac să-mi pun multe semne de întrebare. Ce are de-a face marele Drako Scovil cu o asemenea femeie?

— Tânărul Drako a suferit mult după ce a pierdut aproape totul, începe dânsa să explice şi deja ştiu că nu-mi place direcţia în care se îndreaptă această conversaţie. După ce incendiul i-a devastat întreaga casă, şi-a pierdut parţial memoria şi a stat cu mine şi cu soţul meu care l-a găsit ars pe un sfert din corp, zăcând în spatele hambarului nostru. Se pare că în timp ce încerca să se salveze din flăcări s-a aruncat în lacul din spatele moşiei sale şi a plutit în derivă până la casa noastră.

Clipesc des. Firea mea mă face să-l compătimesc într-un anumit procentaj pe Drako, dar asta tot nu schimbă cu nimic faptul că mi-a ucis canarul. Karma putea fi o nesuferită uneori.

— Fără să par nepoliticoasă, dar de ce îmi spuneţi mie toate astea?

Nu e ca şi cum aş fi fost vreun terapeut în domeniu pentru a-i trata rănile interioare lui Drako. Şi chiar dacă aş fi, nu m-ar putea convinge nici cu toţi banii de lume pentru a sta faţă în faţă cu el. Tresar cu groază la gândul ce-mi străfulgeră prin cap.

— E cumva... ştiţi voi, dus cu Îngerii?

Întrebarea mea îl face pe bunicul meu să-mi arunce o privire plină de ironie. Bătrânica face ochii cât cepele şi dă apoi furtunos din cap.