Drako

Capitolul 5

În obscuritatea înăbuşită de lumina slabă a becului aşezat deasupra verandei, aproape că uit poziţia incomodă în care mă aflu, şi îmi contopesc privirea cu cea plină de confuzie a celui de sub mine. Drako respiră lent pe nas, aproape nervos, şi simt cum degetele sale se presează mai tare în şoldurile mele. Trec cu vederea micul fior ce-mi străbate şira spinării, iar ochii îmi alunecă asupra petei ce-i trasează linia gâtului, urcând până aproape de baza ochiului stâng. Nu am nicio îndoială că e produsul incendiului ce-i mistuise casa, iar faptul că văd atât de aproape urmele trecutului său mă face să vreau să-mi trec degetele peste cicatricea încrustată în pielea sa. Simt cum Drako mă priveşte cu furie, şi, fix în clipa în care ridic palma pentru a o apropia de faţa sa, îmi plesneşte cu putere braţul, smucindu-se cu totul de sub mine.

Aterizez cu greutate pe o parte, lovindu-mă cu fundul de pământul dur. Un geamăt înfundat îmi scapă printrebuze. Îi arunc o privire urâcioasă, însă acesta îşi pune cu repeziciune gluga înapoi pe cap. Pare enervat şi... vulnerabil.

Peste câteva secunde, vocea sa tăioasă îmi reverberează în timpane:

— Îţi mai spun pentru ultima oară, stai dracului departe de mine!

Nu apuc să-i dau replica, căci face cale întoarsă, dispărând pe strada cufundată în beznă. Răsuflu în cele din urmă pe nări, scuturându-mi mai apoi mâinile de praful adunat de pe jos. Dacă punea mai multă forţă avea să mă arunce în boscheţii de lângă mine!

Şi totuşi, nu pot să nu-mi amintesc acea cicatrice ce-i acoperea pielea, ca semn al nenorocirii prin care trecuse. Oricum ar fi fost, un lucru e sigur, Drako Scovil nu are să scape atât de uşor de mine.

Peste câteva zile, o ajut pe Amalia să instaleze ultimele decoraţiuni la standul familiei sale. Sosise carnavalul în oraş, fapt pentru care toată comunitatea fierbea de pregătiri. Zeci de tarabe şi standuri cu jocuri şi bunătăţi se deschideau de-a lungul lacului Stonehigh în fiecare an, spre amuzamentul celor mici şi al celor dornici de distracţie şi relaxare. E şi una din periodele mele preferate. Asta şi pentru că suntem lipsiţi de şcoală timp de câteva zile. Sincer, chiar am nevoie de o mică pauză; examenele şi lucrările din ultimul timp scurseseră, la propriu, viaţa din mine. Puţină distracţie nu strică niciodată.

După ce punem la punct ultimele detalii ale standului cu plăcinte al familiei Amaliei, îi propun acesteia să ne oprim pentru a bea ceva. E foarte cald afară, iar aerul uscat îmi face gâtul şi pielea să devină iritate. După ce ne punem de acord să mergem la cafeneaua noastră preferată, ne aşezăm pe terasa din afară şi comandăm nişte răcoritoare. Gurmandă cum o ştiu eu, Amalia nu se poate abţine în a nu cumpăra şi nişte prăjituri cu diferite glazuri. Îmi rostogolesc ochii spre aceasta, trecându-mi părul după urechi. Peste câteva clipe, Paolo, cel care se ocupă de comenzi, ne aduce băuturile, zâmbind timid spre Amalia în timp ce-i oferă platoul cu dulciuri. Se îndepărtează numaidecât, frecându-şi ceafa cu nervozitate. Îmi vine să pufnesc în sinea mea.

Mă întorc spre amica mea, iar aceasta îmi aruncă o privire buimacă în timp ce înfulecă cu poftă din prăjitura cu ciocolată.

— Ştii că lui Paolo i s-au aprins călcâiele după tine, nu?

Fata înghite lacom, lingându-şi cu nesaţ buzele.

— Ei, şi? De ce nu are bărbăţie în pantaloni pentru a-mi zice asta în faţă? Oricum, nu e genul meu. Prefer tipii mai macho, ştii tu. Cum e Scovil. Sau Armano. Marfă de calitate.

Mă înec cu fresh-ul de portocale, tuşind sacadat. Cum poate fi atrasă de asemenea specimene? Nu zic că ar fi răutăţile pământului, dar cu singuraţă nu erau potriviţi pentru fetele la Amalia. Să nu mai zic că Alex Armano devenise, odată cu dispariţia lui Scovil, un fel de curvă masculină ce era venerat de toţi şi de toate. Sincer, tipul se culcase cu aproape toate fetele singure, şi nu numai, şi nu dădea semne că s-ar opri aici. Dar, oricât de mult aş fi încercat să-i explic Amaliei că nu e de nasul ei, tipa e mai încăpăţânată ca un catâr. Mi-e frică să mă gândesc la ce ar putea urma dacă cei doi ar ajunge împreună.

Îmi frec obosită tâmplele.

— Treaba ta. Dar să nu vii la mine plângându-ţi de milă în cazul în care vreun nenorocit te joacă după bunul plac. Sau nu! Să vii! Abia aştept să-ţi spun „Ţi-am zis eu!".

Amalia aruncă cu o bucată de ciocolată în mine, rânjind larg. Ştie că o cicălesc, dar asta nu o împiedică să nu se joace cu mintea şi cu răbdarea mea. Totuşi, într-una din zile atitudinea asta a sa, delăsătoare, are să o bage în mari belele.