Drako

Capitolul 1

Îmi iau geaca de blug pe deasupra tricoului meu spălăcit şi cobor scările în grabă, auzind duşumeaua cum trosneşte sub greutatea mea când ating capătul lor. Cred că ar trebuit să mai slăbesc vreo două kilograme! Bunicul meu se află deja la masă şi îl sărut apăsat pe frunte înainte să mă aşez pe scaunul din faţa acestuia. Sendvişurile cu roşii şi castraveţi din faţa mea îmi zâmbesc discret, îndemnându-mă să le mănânc, şi iau numaidecât unul şi-l strecor printre dinţi.

— Sper că nu te-ai săturat până acum de mâncare crudă şi de atât de multe legume, îmi şopteşte pe o voce caldă bunicul ş,i pot simţi totodată unda de amuzant din glasul său. Iau încă o îmbucătură şi mestec bucata de roşie cu poftă. Îmi e atât de foame încât aş putea înfuleca şi un cactus, fără ţepi evident!

—Bunicule, mai sunt trei săptămâni până la sărbătoarea pascală. Am ţinut post alături de tine de când mă ştiu, deci nu voi muri acum de inaniţie.

— Ştii că nu te oblig şi nici nu o voi face vreodată să posteşti cu mine. Dacă nu o faci din suflet, degeaba te mai abţii de la alimente, draga mea.

Termin în grabă primul sendviş şi mă avânt înfometată spre cel de-al doilea. Mă înec la un moment dat, iar bunicul meu râde pe sub barba creaţă.

— O fac pentru că vreau, îi spun în cele din urmă iar el nu mai zice nimic, preferând să continue să citească din cartea sa preferată de poezii religioase. Uneori mă întreg cum de nu-i obosesc niciodată ochii de la atât de mult citit. E şi aşa destul de bătrân; nu vreau să-şi strice vederea şi aşa şubredă chircindu-şi ochii pentru a vedea mai bine literele de pe foi.

Parcă ştiind la ce mă gândesc atunci când observă că mă holbez la el, îşi ridică rama ochealarilor pe nas şi mai dă o pagină, privindu-mă pe sub fruntea încreţită de bătrâneţe.

Imediat ce terminăm micul dejun, ieşim din chilia în care locuim şi-l însoţesc pe bunicul spre mânăstirea ce nu e nici la doi paşi de casa noastră. Nişte măicuţe îmbrăcate în straie călugăreşti citesc în tihnă la umbra nucului şi-şi apleacă uşor capetele atunci când ne zăresc pe amândoi cum ne ghidăm paşii spre intrarea în lăcaşul Domnului.

Un val de aer răcoros mă plesneşte peste faţă de îndată ce păşesc în Pronaos. Un cântec evlavios răsună cu delicateţe în înaltul clădirii, iar rugăciunile rostite de puţinii credincioşi care se află la ora aceasta aici sunt asemenea unor şoapte divine. Bunicul meu îşi aşează mai bine hainele sale călugăreşti şi-mi face semn să mă aşez pe una dintre stranele bisericeşti ce sunt aproape de altar. E sâmbătă, iar acum slujba de agheasmă stă să înceapă din moment în moment.

Îmi împreunez palmele la cap şi mă sprijin de bara de lemn din faţa mea, ascultând în linişte cântările sublime ale dascălilor. Deşi adolescenţii găsesc venirea la Iisus o pierdere totală de vreme, eu una am crescut de mică într-un asemenea mediu şi m-am contopit cu acesta.

Era o perioadă în care îi tot spuneam bunicului că aveam să mă călugăresc imediat ce absolveam liceul, dar acesta mi-a ţinut una din predicile sale părinteşti ce mă făcu să nu mai deschid subiectul timp de cel puţin cinci ani. Nu era ca şi cum ideea l-ar fi îngrozit, dar nu voia să fac o alegere greşită şi să o regret mai târziu. Să te dedici trup şi suflet Domnului nu era o decizie pe care o luai dintr-un moft sau capriciu sau — cum fusese cazul meu — şi se năzare peste noapte. Nu. Gândul trebuia rumegat la rece şi luat în consecinţă de cauză. Un peste alta, i-am promis bunicului că voi aştepta să termin ultimul an de liceu — din care mai sunt doar vreo două luni — şi abia apoi aveam să-l informez dacă aveam să dau mai departe sau îmi cumpăram straie de măicuţă.