Drako

Capitolul 14

Scuzați greșelile.

Ascultați melodia de la media. E genială, și cred că merge bine cu capitolul.

Peste câteva zile în care nu fac altceva decât să merg la școală și să-mi văd de viața monotonă de zi cu zi, sunt trezită din cauza păsărilor ce par a fi înverșunate să cânte la ferestra mea. Mă ridic buimacă din cearceafuri și arunc cu una din perne spre geam, însă sunetul nu pare a dispărea, așa că mă afund din nou în pat, mârâind printre buze. Am noroc că e sâmbătă și că nu am școală, pentru că urăsc ziua asta din an.

Peste câteva clipe, nemaiputând să adorm și cu stomacul făcând deja gălăgie, mă dau amețită din pat, și o pornesc repede spre baie pentru un duș rapid. De obicei sunt prea leneșă pentru a face asta dimineța, dar după cum spuneam, urăsc ziua asta. Totul e anapoda!

O pornesc pe scări pentru a coborî la bucătărie după ce mă îmbrac, și mă încrunt ușor când aud șușotelile ce-mi ajung la urechi. Doamne, bunicule! îmi spun în gând. Sper că nu ți-a venit una din ideile tale geniale!

Înghit în sec, iar când lemnul scârțâie zgomotos sub tălpile mele sunetele se estompează brusc, spre nu-așa-de-marea-mea-surprindere. Nici nu apuc bine să intru în bucătărie, căci sunt asaltată de niște zgomote înfundate de bufnitură, iar în secunda următoare zeci de bucățele de confetti mă acaparează din toate părțile, făcându-mă să împietresc în loc. Aud un vag "La mulți ani!" din jurul meu, și-mi duc mâinile la ochi pentru a-mi îndepărta bucățile de material pentru a putea vedea. Bunicul îmi apare în față, și-mi vine să mă strâmb la el văzându-i rânjetul de pe chip. Ugh, mi-a făcut-o!

— La mulți ani, draga mea Joanna! îmi zâmbește acesta, strângându-mă cu brațele la piept. Pe semne că și ceilalalți din încăpere au chef de îmbrățișări în grup, căci în secunda următoare sunt strânsă cu atâta forță încât simt că o să plesnesc ca tuburile de confetti în scurt timp.

— UGH! suspin în cele din urmă. Mă omorâți de vie!

— La o parte, oameni buni! îi pot auzi vocea părintelui Luka, și-i mulțumesc în gând, căci în sfârșit pot respira în voie. Abia acum îi pot vedea pe toți. Bunicul, părintele Luka, părintele Ioan și maica stareță stau în dreapta mea, în timp ce Amalia, Luke și maica Geta îmi zâmbesc din stânga.

Îmi pun brațele la piept, ochindu-l pe bunicul.

— Parcă ți-am spus că nu vreau ceva anume!

— Nu-l muștrului prea tare, intervine râzând părintele Ioan, trecându-și degetele lungi și osoase prin barba sură. Noi am vrut să facem asta pentru tine. Ca semn al recunoștinței noastre, pentru tot ajutorul acordat până acum.

Nu pot să comentez în continuare la auzul vorbelor sale, așa că oftez în sinea mea, scuturându-mi capul.

— Ei haide, sare cu gura Amalia. Nu mai sta ca la înmormântare și vino să te pup!

Urmează o serie de pupături și urale, motiv pentru care îl cert în gândul meu pe bunicul. Știe că mă simt foarte ciudat în asemenea situații, motiv pentru care am evitat atâta timp să dau vreo petrecere de ziua mea. Acum că mă gândesc bine, nu cred că mi-am mai făcut ziua de naștere de la opt ani, atunci când Drako avusese grijă să-mi facă întreaga zi un calvar. Amintirea din acea zi mă face să mă cutremur subit, așa că mi-o alung repede din gând. Scovil nu are să-mi distrugă din nou aniversarea.

În următoarele ore, ne așezăm cu toții la masă și ne relaxăm într-o atmosferă plăcută. Părintele Ioan și cu maica Geta încep să depăneze amintiri din copilăria lor, fapt ce-o amuză într-un mod ciudat pe Amalia, în timp ce Luke și bunicul par prinși într-o discuție plină de patimă cu părintele Luka și maica stareță. Nu cred că i-am mai văzut de mult pe toți la un loc, așa că nu pot decât să zâmbesc, și să-mi rețin în minte imaginile plăcute din fața mea. Pentru prima dată de când mă știu, chiar mă bucur că e ziua mea și că lucrul ăsta i-a putut aduce pe oamenii ăștia lângă mine. Cadou mai mare nu cred că ar exista.