Drako

Capitolul 9

Incidentul de acum două zile încă mă bântuie, şi nu reuşesc nicicum să-mi scot chipul cufundat în umbre al lui Drako. Nu pot însă nici să uit cuvintele sale îmbibate în răutate, astfel că mă simt blocată între două lucruri complet opuse; pe de o parte sentimentul de vină pentru răţoiala noastră lipsită de sens, şi pe de altă parte de dorinţa puternică de a-l da naibii de-a binelea şi pentru totdeauna. Nu mai gândesc raţional de când s-a infiltrat fără să vrea în viaţa mea, iar lucrul ăsta mă irită la culme.

Momentan mă aflu la şcoală, petrecându-mi pauza de masă în compania Amaliei. Pare liniştită şi destul de pasivă, complet în afara elementului ei dacă e să mă iau după comportamentul său. Nu am chef însă să intru într-o discuţie prea complicată cu aceasta, aşa că-mi ţin gura închisă, aşteptând în linişte ca ceasul să se învârtă mai repede pentru a merge la ore.

— Hei, mă laşi şi pe mine să transcriu tema la informatică? Am uitat complet de ea în week-end. Ridic o sprânceană spre amica mea, întrebându-mă în gând dacă am ajuns acum să devin furnizoarea ei personală de teme. Nu pot spune că sunt foarte strălucită la învăţătură, dar cu siguranţă Amalia vede în mine siguranţa notelor sale care sincer, s-au cam dus pe apa sâmbetei în ultima perioadă.

Îmi las sucul la pai înapoi pe masă, trecându-mi limba peste lichidul rămas pe buze.

— Pot să ştiu şi eu cu ce ai fost ocupată de ai uitat să ţi-o faci?

Amalia mă priveşte curioasă, apoi răsuflă lung pe gură.

— Poate că o să ţi se pară o minciună gogomană, însă am tras o sperietură în ziua aceea când ne-am despărţit la carnaval, încât n-am mai putut să dorm două seri la rând. Ah, şi acum visez şobolani!

Încerc să mă prefac curioasă, cu toate că ştiu prea bine la ce se referă. În niciun caz prietena mea obsedată de un anumit personaj masculin nu trebuie să afle că mă aflam în aceeaşi casă cu ea în acea seară. Îmi ajunge calvarul prin care trec momentan. Nu vreau să dezlănţui o altă tornadă.

Înghit în sec, făcându-mă atentă.

— Şobolani?

— Oh, da. Deci să-ţi povestesc. Am mers cu băiaţii acasă la Drako, însă nu l-am găsit acolo. Aşa că am zis să aruncăm o privire pe acolo până una alta, asta până când un fraier se lovi de un obiect aflat pe o masă, doborându-l la pământ. Apoi, n-o să crezi, dar ne-am trezit cu zeci de şobolani alergându-ne pe la picioare! Am ieşit de acolo mâncând pământul. Nici nu pot să-mi dau seama cum Drako poate locui într-un loc ca acela. E dezgustător!

Dau din cap, încercând să fiu de acord cu ea. Şiretlicul lui Scovil cu acei şoareci fusese unul destul de reuşit, cu toate că şi pe mine mă speriase puţin în clipa în care apăruseră toţi acei mâncători de brânză.

Îmi sprijin bărbia în podul palmei.

— Deci nu l-aţi văzut pe Scovil...

— Nu. Mare păcat. Aş vrea totuşi să-l văd în persoană; sunt sigură că a rămas la fel de fermecător.

Îmi abţin cu greu râsul ce-mi gâdilă buzele. Da, Scovil şi farmecul său şarmant. Vezi să nu. Nu vreau totuşi să-i distrug iluziile, aşa că-mi ţin buzele lipite. Soneria se aude în cele din urmă în întreaga cantină, provocând zarvă şi mişcare în jurul nostru. Mă pregătesc să mă ridic, aruncâdu-i Amaliei o privire peste urmă.

— Haide la oră. Mai bine te-ai axa pe studii decât să te gândeşt la Făt-Frumos.

Mă loveşte uşor în umăr, ieşind mai apoi din cantină pentru a intra la ore.