Drako

Capitolul 6

Pe seară, mă întorc acasă pentru a-l ajuta pe bunicul să pregătească cina. Sunt extenuată după întreaga tevatură de astăzi şi, oricât de mult îmi doresc să mă arunc în pat şi să nu mă mai trezesc până mâine dimineaţă, păcatul face că i-am promis Amaliei că ne vom întâlni astă seară la carnaval. Nici nu-mi pot imagina cât mă va foi pe la fiecare stand, şi sincer, picioarele mele nu-s pregătite spiritual pentru aşa ceva.

După ce spăl vasele şi-l ajut pe bunicul să-şi pregătească hainele pentru slujba de mâine dimineaţă, urc la mine în cameră pentru a face un duş rapid. Nici nu apuc să-mi usuc bine părul, căci telefonul îmi vibrează în pat, iar numele prietenei mele apare numaidecât pe ecran. Citesc grăbită mesajul în care spune că va ajunge în faţa chiliei noastre într-un sfert de oră, şi încerc pe repezite să pun ceva decent pe mine, care să mă apere totuşi de ţânţarii sugători de sânge.

Nu izbutesc însă la prea multe, aşa că pun la nimereală pe mine o rochiţă până la genunchi, şi-mi aşez pe cap şapca preferată pentru a-mi mai ascunde din părul încă umed.

Aud peste câteva clipe claxonul maşinii lui Cody, şi mă grăbesc să cobor. Nu uit însă să închid fereastra, căci cine ştie cu ce fel de gângănii aveam să mă trezesc în pat la întoarcere. Nu de alta, dar nu de mult mă găsisem cu o şopârlă la cap. Nu pot exprima în cuvinte cât de tare am ţipat în acel moment, deşi vecinii ar putea să aibă totuşi o bănuială.

Îl găsesc pe bunicul la capul scărilor când cobor, şi-l las să mă sărute cast pe frunte.

— Să ai grijă, bine? Numai derbedei sunt pe drumurile astea noaptea.

— Da, da, bunicule! Nu-ţi face griji! În plus, am la mine spray-ul lacrimogen pe care l-am cumpărat de la bâlci, anul trecut. Trebuie să fie şi ăsta bun la ceva. nu?

Bătrânul mă priveşte cu o oarecare nedumerire, apoi dă impasibil din cap. Mă strecor pe lângă el înainte să mai lungesc conversaţia, şi-i zăresc pe Amalia şi pe Luke, prietenul nostru de la grădiniţă — şi cel care-mi jurase iubire veşnică în timp ce căzuse cu faţa în mizerie... de cal — aşteptându-mă în maşina acestuia.

Le fac fugitiv cu mâna, aşezându-mă pe bancheta din spate.

— Pregătite să te dezlănţui? întreabă oarecum euforic Luke, plecând din faţa chiliei mele.

— Dacă a te dezlănţui înseamnă a asista la beţia celor din jurul tău şi te ruga la Ceruri să nu vomite vreunul pe tine, atunci da, sunt pregătită!

De pe bancheta din faţă, Amalia plescăie din buze spre mine.

— Ei haide, că n-a fost aşa de rău anul trecut.

— Să-ţi reamintesc cumva că nu tu ai fost cea acoperită de vomă din cap până în picioare de Filip şi grupul lui de ciudaţi?

— Ok, tac!

— Mulţumesc!

Carnavalul din Montana e unul din cele mai aşteptate evenimente ale sezonului, mai ales dacă asta înseamnă etalarea ultimelor tendinţe în modă sau a ultimului pacheţel de muşchi pe care-l puneai pe tine în ultimul an. Toţi se adună în centrul nebuniei, la focul de tabără ce luminează întreaga vale, şi încep a se făli cu ultimele lor achiziţii sau cu noile cuceriri de peste vară. Şi sincer, pe cât de amuzant e de auzit, pe atât de deranjant e de văzut.

Coborâm din maşină pe sunetul asurzitor al muzicii ce face până şi pământul să se cutremure, şi ne trezim într-o mare de oameni cuprinşi de frenezie. Mă strecor cu grijă printre aceştia, într-o încercare mai mult disperată de a nu mă izbi de ei, şi ajungem peste câteva clipe în faţa tarabei cu plăcinte a familiei Amandei. Mama sa, doamna Vivien, ne întâmpină cu un zâmbet, şi ne oferă mie şi Amandei nişte coroniţe în formă de urechi de pisică. Sunt caraghioase!