Drako

Capitolul 4

Scuze de eventualele greşeli

Nu pot spune cât de teribilă e situaţie în care mă aflu momentan. Cred că nu mai respir de ceva timp, căci plămânii îmi ard, iar palmele îmi transpiră în neştire din cauza căldurii ce-mi străbate corpul de sus în jos. Drako mă priveşte cu asprime pe sub gluga hanoracului ce-i acoperă aproape toată partea de sus, iar felul în care îşi plimbă oarecum plictisit ochii peste corpul meu mă face să-mi doresc să mă închid în baie şi să mă arunc în toaletă. Poate am norocul să ajung într-o conductă izolată, cât mai departe posibil de locul acesta.

Împietrită şi complet dată peste cap de apariţia mai mult decât neaşteptată a lui Scovil, mă dau un pas înapoi, numai pentru ca spatele meu să întâlnească suprafaţa dură a peretelui de lângă mine. Oh, la naiba! Tipul ăsta mă va face să înjur cât pentru toată viaţa mea; şi l-am reîntâlnit abia de două minute!

Observându-mi parcă reţinerea din mişcări, Drako îşi îngustează privirea spre mine, tăindu-mi parcă prin carne cu săgeţi de foc. Nici nu ştiu de ce reacţionez în asemenea hal; individul probabil că nici nu mă cunoaşte. Nu-i ca şi cum am interacţionat prea mult la viaţa noastră.

Fără să dea măcar un avertisment, face un pas mare spre mine şi se apleacă la nivelul meu, îngustându-şi ochii spre mine. Îmi muşc pe nesimţite limba. Ăsta chiar nu ştie de spaţiu personal!

— Auzi, nu eşti tu tipa care a intrat pe proprietatea mea acum ceva timp?

Îmi vine să pufnesc pe nări, dar mă abţin. Cred că bunicul are impresia că am căzut cu capul de chiuvetă de nu m-am întors deja la masă. Şi nu-l condamn: aş prefera să mă aflu în situaţia aia.

— Cred că mă confunzi, murmur pe o voce scăzură, mutându-mi capul astfel încât să-i ignor privirea stăruitoare. Încă puţin şi mă sufocă, la propriu, din cauza proximităţii dintre noi.

— Ciudat, pentru că am o memorie destul de bună.

— Ai, nu zău...

Gângureala mea nu trece neobservată de acesta, căci îi pot simţi pe piele privirea plină de ironie. Mă sustrag cu greu de lângă acesta, şi scot în final aer pe nări. Ştiam eu că nu trebuia să acceptăm invitaţia la cină; instinctele nu mă înşeală niciodată!

Mă întorc spre el, forţând un zâmbet fals pe buze.

— Aş vrea să mai depănăm amintiri, dar n-am timp de aşa ceva. Ciao!

Mă întorc repede pe călcâie, dispărând pe uşa băii, pe care o închid cu atenţie în urma mea. Inima încă îmi bubuie în piept, şi încă nu-mi vine să cred că am stat la taclale cu cel care-mi nenorocise canarul. Căile Domnului chiar sunt încurcate, însă cele pe cele pe care mă aflu eu sunt îmbârligate în ultimul hal. Cu puţin noroc, poate că Drako e doar în trecere şi n-o să stau la aceeaşi masă cu el.

Karma însă este tot o nesuferită cu mine, astfel că atunci când mă întorc la masă, primul lucru pe care-l observ este faptul că scaunul din faţa locului meu e ocupat, de nimeni altul decât inegalabilul Drako Scovil. Închid ochii, înjurând în gând, şi-i arunc o privire rugătoare bunicului pentru a pleca de acolo. Ca lucrurile să-mi meargă şi mai rău, bunicul îmi face simplu semn cu capul pentru a mă aşeza, ridicând discret un deget pentru a mă face să-mi ţin gura. Ştie deja că nu-l am la inimă pe Scovil, aşa că nu înţeleg de ce vrea să-mi facă întreaga seară şi mai amară decât e deja.

Mă aşez pe scaun cu un pufăit nervos pe nări, şi încerc pe cât posibil să nu arunc nicio privire spre cel din faţa mea. Nu-mi vine să cred în ce ipostază mă aflu. Să stau la masă cu ucigaşul canarului meu e ca şi cum aş sta la masă cu viitorul meu călău. Şi sincer vorbind, după felul în care e îmbrăcat, arată ca un criminal în serie.