Drako

Capitolul 7

Am nevoie de câteva momente să-mi trag sufletul pentru a mă dezmetici complet din panica ce-mi stăpânise până acum câteva clipe corpul. Drako încă se freacă cu degetele la ochi, şi privesc plină de admiraţie tubul din palma mea. Se pare că până la urmă nu fusese o aiureală!

Îl bag repede în buzunarul rochiţei şi înghit în sec, apoi mă apropii încet de locul în care Scovil pare a-şi blestema zilele. Sau pe ale mele, nu sunt sigură ce tot îndrugă acolo.

— Ă, eşti bine?

Murmurul din gâtul meu îl face să se întoarcă cu furie spre mine, şi simt involuntar cum uit să respir. Mă pierd în tăria din privirea sa, şi abia acum îmi dau seama în ce situaţie de rahat mă aflu: pe un drum pustiu, lipsit de lumină şi la doar doi paşi de ucigaşul canarului meu care, numai cât că uit la el şi-mi au seama că ar avea chef să-mi frângă gâtul sub palmele sale uriaşe. Îmi duc fără să-mi dau seama mâna la gât, şi simt cum sângele mi se scurge din corp. Sunt totuşi incapabilă să mă mişc din loc, astfel că atunci când Drako mă prinde de braţ şi mă smuceşte cu forţă într-o parte, până mă izbesc cu spatele de un copac, nu pot decât să mă rog că voi avea parte de o moarte rapidă şi nedureroasă.

Scovil se pironeşte în faţa mea, simţindu-i respiraţia fierbinte pe pielea gâtului. Oricât de înspăimântată aş fi, nu pot să nu-i simt în nări mirosul masculin ce-mi alunecă de-a lungul şirii spinării, făcându-mi pulsul să tresară prin vene. Ei, ce Dumnezeu! Miroase chiar bine pentru un nenorocit.

— Ai putea să nu mă mai adulmeci ca un câine şi să-mi spui ce naiba încercai să faci?

Vocea sa gravă mă scoate din transă, iar sprâncenele mi se apropie milimetric, într-o grimasă urâtă. Tipul ăsta tocmai mă făcuse câine? Ok, Joanna, nu asta e important momentan.

Îmi pun palmele pe pieptul său, simţindu-l cum se încordează sub atingere, şi încerc să-l împing la o parte, reuşind cumva să pun nişte distanţă între noi.

— Care e problema ta? mă răstesc poate prea acid spre el. Tu eşti cel care a apărut din senin în faţa mea şi m-ai apucat ca un sălbatic.

— Pardon? întreabă oarecum sarcastic, înjurând în timp ce-şi freacă încă o dată pleoapele. Tu eşti cea care s-a izbit de mine, netoato. Te-am ţinut să nu-ţi rupi curul în două. Mă rog, şi aşa n-aveai ce rupe.

— Hă?! vocea mea e deja mai ascuţită. Individul ăsta mă insultă în faţă şi spre nefericirea mea nu-mi vine nicio replică fantastică în minte. Grozav!

— Eşti un mitocan.

— Am fost complimentat şi mai bine, drăguţo.

— Ugh! Dispari din faţa mea!

— Eu? Văd că tu eşti încă în preajma mea, scumpo.

— Şi nu-mi mai spune aşa!

— Aşa cum, scumpete?

— Las-o baltă!

Îmi trag suflul, scoţându-mi telefonul din buzunar. E trecut cu mult de ora unsprezece, iar afară pare se răci mai tare.

— Mai bine o sun pe Amalia să-i spun că iubăreţul ei nu e acasă, murmur pentru sine, dar nu conştientizez că Scovil e chiar lângă mine până când nu mă apucă de umăr. Uh, încep să cred că-i place să pună mâna pe mine.

— Ce-ai spus acolo? Cine nu e acasă?

Îmi mut grăbită privirea, încercând să găsesc un răspuns plauzibil. Eu şi gura mea cea mare!