Îmi urmăresc trupul,
cum se strânge în mine,
urlând,
de piatră,
de apă,
de dor,
și mă dor baierile minții a neputință.
Fug din corp, legănându-mă,
fug de carne, fug de carne și om.
Și mi-e scârbă/!
Am năpârlit ca un șarpe,
și-am lăsat în urmă rațiune și os..
Mă târăsc, și sunt viu.
Mă târăsc, și-ncă scriu,
bolborosind versuri cu maxilaru'n mocirlă,
sorbind cerneala din copita stradală,
mai scuipând un cuvânt,
ori câte-un dinte,
mușcând câte-o filă,
mestecând de nevoie, cotoare și scoarțe.
Și'nvăța-voi să merg, când pe-o parte, când pe alta,
crescându'mi picioare să vă calce pe toți,
să mai scuip un vers,
și să-l lingeți, cu mintea,
și să-l punți în lut.
Mă târăsc, și'ncă scriu,
Mă târăsc, și-ncă s viu,
bolborosind încă, versuri,
cu maxilaru'n mocirlă.
CITEȘTI
Când sângele cântă...
Poesía"Frâu liber dezmierdării nu'i da prea mult. Până și jurămintele cele mai strașnice par vreascuri în focul sângelui..."
