Anonimul ce-mi descrie viata...

Capitolul 8

Vine acel moment cand obosesti, obosesti sa mai cauti o persoana, obosesti sa ii tot scrii, obosesti sa ii mai vorbesti cand vezi ca din partea ei nu vine niciun raspuns. Obosesti sa iti desenezi zambete false, obosesti sa te tot ascunzi pentru a nu da prea multe explicatii.

Obosesti sa mai lupti; obosesti sa te ridici, obosesti sa mai vorbesti, pentru ca vezi ca nu mai are cine sa te asculte. 

Obosesti sa alergi, sa stai, sa fii trist, sa iti umpli sufletul de ganduri negative. Obosesti sa vezi ca din partea persoanei pe care o placi atat de mult nu vine niciun semn, in ciuda faptului ca tu faci o mie de lucruri care i-ar da de gandit, obosesti sa mai fi ''tu'' si te demoralizezi incercand sa-ti induci gandul ca de ce tocmai tie trebuie sa ti se intample asta? De ce dintre atatea fete/baieti tu l-ai/ ai ales/o tocmai pe el/ ea? De ce? De ce continui sa faci unele lucruri daca vezi ca sunt in zadar? Doar pentru ca inca mai speri la o sansa minima?  Iti vin in minte o mie de ganduri cand il/o vezi alaturi de altcineva, chiar daca acea persoana e un prieten....te gandesti ca oricine ar avea mai multe sanse in inima lui/ ei decat tine. E greu sa vezi cum timpul trece pe langa tine si nu faci nimic in privinta asta si poate ca mai tarziu o sa regreti. 

_____________________________________________________________

Poate ca nu urma sa fie cea mai inspirata idee de a mea de pana acum,dar eu incercam.Abbey a plecat pe la 8 seara de la scoala,caci avea repetitii de canto,asa ca eu am hotarat sa o insotesc pana acasa,bineinteles fara ca ea sa afle.Mergea pe drumul ce ducea spre gara,afara se intunecase deja si am observat ca Abbey parca se departa de drumul ce ducea acasa la ea.Se indrepta acum spre o strada foarte intunecata,iar eu nu  mai intelegeam nimic.Fara sa vreau,am vazut ca de pe acea strada au aparut niste tipi foarte ciudati.Dintr-o data,Abbey a inceput sa tipe si sa se certe cu acei ''ciudati'' care am vazut ca incercasera sa o bruscheze.Mi se parea atat de straniu ce se intampla.Ce sa fac? Sa intervin? Dar daca o sa incepe sa tipe si la mine ca o nerecunoscatoare,asa cum a facut la scoala? Daca nu o sa aprecieze? Si...cum o sa ii explic faptul ca eram acum,aici? Pff...multe intrebari,ale caror raspunsuri mi le asumam complet.Stiti vorba: daca nu risti,iti asumi cel mai mare risc.Acum...vedeam eu ce scuza o sa gasesc.Cand am inceput sa ma apropii,acei indivizi au luat-o la fuga.

-Hei,Abbey....ce se intampla aici? Ce cauti tu aici?

-Nu,nu...baiete..intrebarea mea e: Ce cauti TU aici?!

-Pai...stau prin apropiere,am auzit niste tipete si doream sa te ajut.

-Sincer, ma descurcam si singura.Nu trebuia sa te deranjezi.

-Eu...ma gandeam ca poate...

-Lasa ce gandeai tu.Cum se face ca apari peste tot cand patesc eu ceva? 

-Nu-mi explic.Doar 'pura' coincidenta.

-Coincidenta? Ma faci sa rad! In cate ''coincidente'' vrei sa cred? Esti chiar prost si ma enervezi.Nu am nevoie de ajutorul tau.Nu te mai baga in viata mea,pricepi?!?!?

Exact cum ma asteptam.....A doua oara cand o ajutam,iar ea nu apreciaza acest lucru.Am plecat dezamagit si de aceasta data,insa nu inainte sa imi scap jurnalul pe strada aceea intunecata.Ajuns acasa,mi-am dat seama ce pierdusem si m-am intors negresit,dar nu mai gasisem nimic.Daca gasise Abbey jurnalul? Daca in aceste clipe de neliniste ale mele,ea imi citea toate intimitatile,care bineinteles ca aveau legatura cu ea,fiindca eu o consideram motivul pentru care traiesc si scriam in fiecare zi cate ceva despre ea.Daca acum citea si probabil radea,lua in misto tot,cum facuse si pana acum? In aceste clipe,mi-as fi dorit ca acel jurnal sa ajunga in mana oricui,numai in mana lui Abbey,nu.Eram doar un baiat de 16 ani care se lasa prada tentatiilor lui Abbey in fiecare zi.Acum ceva timp mi s-a intamplat un lucru destul de ciudat...am simtit pentru prima data un roi de fluturi in interiorul meu.Nu acei fluturi dinaintea unui examen,era diferit.O privire mi-a fost de ajuns ca sa fiu lovit de faimoasa sageata lui Cupidon.Intr-o fractiune de secunda,magia iubirii a pus stapanire pe mine.

Nu conta cat de mult ne despartea viata, circumstantele, Mike, totul, eu nu imi putea lua gandul de la egoista de Abbey, chiar daca ea era indiferenta, rece cu mine si nu intelegeam de ce. Nu faceam decat sa o ajut, eram politicos cu ea. degeaba insa. Dar daca sub aceasta ''armura'' rece se ascundea un suflet sensibil? Nu puteam stii, erau doar niste incertitudini de ale mele, iar constiinta mea era sufocata de atatea ganduri pro si contra. Simteam ca eram ''stupid in love'' de cine nu trebuia, nu suportam sa o vad in prezenta altor baieti, sufletul mi se umplea de gelozie. Daca puteam sa tip ca sa pot ascunde toata durerea pe care o simteam in acele momente, pentru mine...lacrimile nu mai semnificau nimic, dar deseori zambetul celui care sufera e mai dureros decat lacrimile celui care plange. Stiam ca si baietii plang, insa doream sa dau senzatia ca sunt puternic, in inima mea nu era deloc asa.....Cum ii puteam spune lui Abbey ca o plac? Nu puteam explica in cuvinte ceea ce simteam. O singura intrebare, o mie de raspunsuri: ,,De ce?''