Anonimul ce-mi descrie viata...

Capitolul 10

Iubire=suferință. M-am hotărât să mă schimb. Și totul pentru Abbey...Am tot sperat că o să mă îndrăgească într-o clipă, dar după cum se zice ,,Speranța moare ultima, dar tot moare”. Ei bine..la mine murise de mult..sau cred că nici nu existase. Îmi confirmase de multe ori că e o fițoasă și că mă urăște, dar credeam în cele -1% șanse ale mele. Pe cine încercam să mint? O văd foarte fericită alături de Mike, nu știu ce era în mintea mea. De fapt ba da, știu...în mintea nu se află decât ceea ce eu numesc DRAGOSTE. Mda..e un sentiment foarte frumos, de nedescris în cuvinte, dar eu eram ,,Stupid in love”. Nu-mi mai place situația asta, așa că vreau să nu mai schițez niciun zâmbet în preajma ei. O să o tratez exact la fel cum mă tratează și ea pe mine, cu indiferență. 

Astăzi am auzit o veste care m-a tulburat. Toții elevii șușoteau pe la toate colțurile școlii ce se întâmplase. Eu parcă eram paralel în acele clipe.

-Tu ai auzit ce au pățit părinții lui Abbey?

-Oo, nu..Nu cred. Ce au pățit așa grav?

-Pff..tocmai au avut un accident groaznic de mașină.

-Serios? Păi și...?

-Mda...groaznic. Au...

-Au ce?

-Păi..nu au supraviețuit din păcate.

-Chiar îmi pare rău.

-Abbey a aflat?

-Nu, nu..nu trebuie. O să fie distrusă.

Era adevărat tot ce auzeam șușotindu-se prin jurul meu? Chiar că roata se întorsese în favoarea mea. Nu îi doream răul, cu toate că mă făcuse să sufăr atât de mult. Sunt tipul de băiat sensibil care chiar dacă suferă, iubește în continuare. O iubeam atât de mult pe fițoasa asta, încât nu puteam să mă răzbun pe ea, oricât îmi doream. Apoi m-am dus în spatele liceului, fiindcă doream să fiu singur. Fără să vreau, îl văzusem pe Mike. ,,De ce stă aici ascuns cu Abbey? Toată lumea știe de relația lor, nu ar trebui să se ascundă. Dar..stai..aia nu e Abbey.” Mike era în compania altei fete...tocmai când Abbey probabil era distrusă la aflarea veștii despre părinții ei. Sau nu aflase? Nu, nu cred. Am văzut-o adineauri. Era fericită, de aceea toți o evitau. Nimeni nu dorea să îi dea această veste. Cum putea Mike, iubitul ei cel ,,perfect” să-i facă asta tocmai lui Abbey? ,,Nu! Nu o mai compătimi, îmi spunea creierul.” Pot spune că într-o proporție de 90% îmi convenea situația...Ooo, dar acel 10%. Pe cine mințeam? Nu îmi convenea situația, poate la mijloc era orgoliul. Acum ura se năpustise asupra lui Mike. Nu suportam să o văd suferind pe Abbey din cauza unuia ca Mike. În acel moment, am văzut-o pe Abbey apropiindu-se de Mike. Era însoțită de Jason și Anna, prietenii ei. Bineînțeles că eu m-am ascuns. Nu doream să complic situația și mai tare.

-Ăăă..hei, Mike. Ce faci aici?

-Ce? Nu vezi că ești în plus ,,iubita mea, Abbey”? 

-Off doamne, tu ești chiar așa un nenorocit cum spunea toată lumea? 

-Pff..tu chiar nu ai observat până acum? Tot ceea ce am făcut eu a fost să râd puțin de tine. Dar stai..tu credeai că te iubesc? Mă faci să râd. Înseamnă că nu gândești. 

-....Abbey izbucni în plâns.

-Tu nu însemnai nimic pentru mine, pricepi?? Haide, acum poți pleca, pentru că ne strici momentul.

Niciun cuvânt nu mai putea descria ce simțea Abbey în acele momente. Nici măcar eu nu știam ce se întâmpla. Eram uimit de evoluția acestei ,,relații”. De la fericire la supărare, dezamăgire e doar un mic pas. Abbey era distrusă. Și cum niciun rău nu vine niciodată singur....

-Abbey...

-Da, Jason..

-Păi, știi......

-P-părinții tăi....tocmai au..

-Jason? De ce taci? Spune odată. Nu vezi că mă faci să sufăr și mai mult? Nu mă mai chinui și tu. Ce se putea întâmpla mai rău decât ceea ce trăiesc acum?

-Abbey, părinții tăi au avut un accident grav și...

-Ce??? Unde sunt? Ce fac? Cum se simt? Jason de ce taci? spunea Abbey cu ochii înlăcrimați. 

Îmi inspira milă în acele clipe. Parcă acum o iubeam și mai tare.

-Din păcate nu au supraviețuit acelui accident...