Anonimul ce-mi descrie viata...

Capitolul 9

O nouă zi tumultoasă se pregătea să înceapă. Încă nu puteam concepe ca Abbey să îmi fi găsit jurnalul și să vadă TOT. ,,Prostule, ești un prost! Cum ai putut să pierzi jurnalul? îmi ziceam în sinea mea. Mintea și conștiința îmi jucau tot felul de farse și îmi imaginam cum ar fi dacă Abbey ar râmâne impresionată după ce ar citi. ,,Nu, nu ar face asta” îmi spunea creierul, însă inima era de altă părere. Mergând în dimineața următoare la școală, am surprins o discuție între Abbey și prietenele ei.

-Hei, Abbey, ce mai faci?

-Doamne! Să vă povestesc ce am pățit aseară. Mergeam acasă și eram foarte abătută, avusesem o mică ceartă cu Mike, așa că am luat-o pe o stradă lăturalnică. La un moment dat, au apărut niște indivizi foarte ciudați și am început să țip.

-Offf, doamne..și ce ai făcut?

-Păi, tocmai de aici cred că o să vă intereze. Dintr-o dată, nu știu de unde a apărut......

În momentul acela simțeam nevoia să trec pe acolo, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am dus să o salut pe Abbey.

-Bună, Abbey.

-Iar tu? a spus ea cu un aer de superioritate. Tu nu vezi că ai întrerupt o discuție? Ce educație ai primit de acasă?

-Vroiam doar să văd dacă ești ok, dar cred că o să plec...

-Nici nu îți simțeam lipsa, deci ești invitatul meu să pleci.

De ce era din nou așa rea? Sunt sigur că a dechis jurnalul și acum mă crede un idiot. Doar își bate joc de sentimentele mele sincere. Fata asta nu mai merită nimic!!! Am plecat imediat de acolo, iar fetele și-au continuat discuția, însă nici nu îmi mai păsau balivernele lor.

-Cine a apărut, Abbey?

-Păi..a apărut el. Întotdeauna când am necazuri, el apare, parcă ar fi un înger păzitor. Ceea ce e cu adevărat drăguț, este că după ce m-a ajutat să scap de indivizii ăia, și-a scăpat jurnalul pe jos, iar eu l-am găsit.

-Aaaa...da?? Și? Și? Spune-ne. Dar, hei...de ce ești așa acră ca o murătură cu el?

-Mike ce e? Să-l părăsesc pe Mike...pentru cine? Pentru ăsta? Anonimul ăsta? Mă faci să râd.

-Dar Abbey, ai roșit când a apărut ,,anonimul” ăsta sau cum îl numești tu. De ce nu vrei să recunoști?

-Mă rog...nu vă dau vouă explicații.

-Nu ai terminat. Ce e cu jurnalul acela al lui?

-MDa...o porcărie. Doar o porcărie.

-Nu cumva te place și el?

-Cine a spus că eu îl plac???

-Te-ai dat de gol, așa că recunoaște.

-Ce pot spune...La început, chiar îl consideram un pămpălău, dar pe măsură ce zilele au trecut, mi-am dat seama că nu e chiar așa. Are un zâmbet de copil. M-a salvat din atâtea chestii, iar atunci când mi-a dat lucrurile pe jos în holul școlii i-am întâlnit privirea de copil inocent...Iar în acel jurnal...O, doamne! Am crezut că mor când am citit. Pe toate paginile ,,Abbey a făcut asta, Abbey a făcut aia...Abbey în sus. Abbey în jos..” Pfff....prea multă siropoșenie.

-Deci el chiar te place fraiero. Și tu pe el de asemenea.

-Nu știu dacă îl plac, eventual o dragoste platonică.

-Plato...ce?? Știu, știu..să știi că și eu găseam scuze de astea.

-Și cu Mike cum râmâne?

-Nu vezi că el e doar ,,tipul șmecher”? 

-Mda...nu e așa. De fapt, eu pe Mike îl iubesc, nu pe Jake!

-Ooo, știi cum îl cheamă. E un început promițător.

În acea clipă, sunetul asurzitor al clopoțelului ce anunța că începea o nouă oră, le-a întrerupt discuția fetelor.

După ore, am aflat o veste care mă îngrozise.  Tot liceul vuia că Abbey se certase cu iubitul eu, Mike. Eee...nu îmi mai părea rău de nimic. Ea nu a știut să aprecieze sinceritatea mea. Și știu că probabil mi-a citit jurnalul și a făcut puțin mișto alături de prietenele ei tot la fel de fițoase. Nu mai suport nimic. Dragoste? Hmm...ce e aia? Suferință? Nu, mulțumesc, dragă Cupidon. De azi, Abbey va fi doar o cunoștință. M-am hotărât să o uit.