zâmbesc amar bigoții în exil
printre lacrimi de praf învălmășiți în nori de plumb
un cântec de-argint, ce arde ca focul, în blocul de gheață.
ceața ancestrală, pe culmi se toropește
penajul unui creier, un glas tânguitor
buretele-nchircit, a șters scrisul din stele
amăgitoare licăriri, contururi vagi și-amare
toate-s prefăcute-n, deșărtăciuni solitare.
omagul e în fetus, un haos primordial
unsul unui zeus, cu ceară de balenă
un os în plus, ce-a declanșat, deleția barbară
stelele-au căzut pe pământ, și pământul a urcat la stele.
orologiul s-a restrâns, într-un necunoscut de nepătruns
cu dale de piatră arsă, un zid fu plămădit
pe noi toți, a ne-mpresura, în unghiuri zimțate
cu-o podea din coșmaruri înspumate.
un darwin răstignit și îngropat în univers
o zi ce a sosit, întârziată, fără de noapte
apele fecioare, alene s-au lepădat
de purtători de viață, o molimă fertilă.
din morminte au crescut, vertebre șiroind a gânduri sterpe
șinele cu trupuri, îmbibate-n muște și gândaci creduli
excavând speranțele, emanând empatice, bulbi de pace.
liniștea-i gălăgioasă, fiindcă-n urmă a rămas
o samă de urlete, privighetoare vidului
ce-n sămânță a străpuns, cu unghiile-a greblat îndurarea
prin dâre sângerii, în cascade stătătoare-au scăldat
păcatul tinereții, ai bătrânilor mumii
căci sacru-i adevărul, precum luna între stele
și omul, biet vrăjmaș, în pământ catifelat.
