n-am mai scris de ceva vreme o poezie, iar fiindcă a început să plouă...
Plouă cabalistic pe umerii-mi goi
Privirea mi-o îneacă, în lacrimi de trifoi
Zimțați și fragmentați, precum stropii parașutați
Din creierul cerului, plumb mângâietor de astme.
Apa mi se strecoară-n neființă
Ca o cârtiță supărătoare
Lasă apa să-mi clătească
Norii vineți din spinare.
Tot ce-nghit e amăgire, e mai mult o pribegire
Ropotul se-nalță-n minte, fluture, plăpând!
Și când totul se sfârșește, negura iar mă hrănește.
