Alone forever (BxB)

Singurătatea

Roşcatul mergea în dreapta mea şi tot încerca să deschidă inutil subiecte de conversație.

—Nu eşti prea vorbăreț. a remarcat râzând scurt.

A mers tăcut o vreme, ceea ce îmi plăcea, fiindcă mă săturasem să îl tot aud turuind ca o babă.

—Noi suntem prieteni, nu?a spus el dintr-o dată.

—Ce te face să crezi că am fi prieteni?

—Vorbim şi mergem împreună acasă. mi-a răspuns fără să stea pe gânduri.

—Dacă doar atât îți trebuie ție ca să consideri pe cineva prieten, eşti foarte trist.

Allen a pufnit nervos.

—Ce ştii tu! Tu n-ai nici un prieten!a țipat la mine. Şi-a băgat față în pământ ruşinat.

—Îmi pare rău. N-am vrut să spun asta.

—E în regulă. Nu-mi pasă oricum.

—Ba îți pasă! Te-am rănit şi îmi pare rău.

—Nu m-ai rănit. Ai dreptate, n-am nici un prieten şi nici nu vreau.

—Chiar aşa lipsit de emoții eşti? A întrebat el cu o voce tremurândă, iar când m-am întors am observat că avea lacrimi în ochi ce stăteau să îi cadă.

S-a apropiat de mine şi m-a privit în ochi.

—Vrei să fim prieteni, Stephen?m-a întrebat zâmbind.

—Nu.

Răspunsul meu l-a şocat preț de o secundă, apoi a început să râdă. Restul drumul spre casă a fost liniştit.

Când am ajuns în fața casei lui ne-am luat rămas bun şi eu am continuat să merg.

—Îți voi câştiga încrederea!a spus el înainte să trântească uşa de la casă şi să se facă nevăzut.