Alone forever (BxB)

cel

S-a terminat vacanța de iarnă, revenind la rutina plictisitoare de școală. Allen s-a întors la el acasă și îi simt lipsa mult mai mult decât mi-am imaginat. M-am obișnuit cu prezența lui în casă, să-l simt mereu aproape de mine. Chiar și de sâcâiala lui îmi e dor. Aseară n-am dormit deloc, m-am simțit singur, îmi e dor să-l simt lângă mine, să-l strâng în brațe și să îi aud respirație dulce și liniștită. De dimineață m-am ridicat pur și simplu din pat, atât de repede și de sec, fără să încerc să-l trezesc iar el să protesteze ca un copil mic. Chiar și de micul Ares îmi e dor, era o prezență simpatică.

Abia aștept să vină timpul când mă voi trezi în fiecare zi lângă Allen, să îl privesc în ochii lui verzi atât de superbi și să îl strâng în brațe. Abia aștept să îi văd zilnic zâmbetul dulce și inocent, care mereu îmi provoacă o stare de bucurie. Doar faptul că el e fericit mă face să mă simt bine, mulțumit. Vreau ca de acum încolo să îl văd doar zâmbind, și nu doar atât, vreau ca el să se simtă cu adevărat fericit. Nu vreau să mai aibă parte de suferință, vreau să fie cel mai fericit.

Când mama a venit să mă trezească eu deja stăteam pe marginea patului. Am aruncat o privire scurtă spre ea și avea zâmbetul ăla compătimitor de mamă. Credeam că o să plece, dar a s-a așezat lângă mine pe pat și mi-a pus mâna pe spate.

—Dragule, nu-mi spune că îți e deja dor de Allen? O să îl vezi zilnic la școală! a spus ea frecându-mă pe spate.

Nu știu ce îi veni să zică asta. Nu m-am văzut în oglindă, dar probabil fața mea trăda ceva. Poate cearcănele. Sau poate fața mea nu are nimic și chestia aia ciudată numită "instinct matern" chiar funcționează.

—N-am nimic. Știi tu, doar mă obosește gândul de a merge din nou la liceu.

Mama doar a dat ușor din cap și mi-a zis în 10 minute să cobor la masă. M-am dus să fac un duș rece ca să îmi alung starea de somn. Totuși trebuia să fiu cât de cât treaz, de obicei profii iubesc să comenteze de fețele obosite ale elevilor de după vacanță. Nu voiam să fiu o țintă chiar atât de evidentă. Mi-am luat haine din dulap și m-am dus la baie. Mi-am pus pijamaua în coșul cu rufe și m-am băgat în duș. Apa a fost mult mai rece decât mă așteptam și m-a trezit imediat. N-am stat mult sub duș, m-am îmbrăcat și am coborât în bucătărie unde tata își bea cafeaua.

—Neața, prietene! spuse el, ridicând ceașca spre mine. Cam liniștită dimineața asta, nu-i așa? întrebă el, iar eu doar am dat din umeri.

—Îmi e dor să am doi băieți. a continuat el. Și un câine. a spus luând o gură de cafea și privind-o pe mama cu subînțeles.

—Nu ne luăm niciun câine! a spus mama aspru, privindu-l încruntat pe tata în timp ce a pus farfuria cu omletă în fața lui. Tata a ridicat mâinile în semn de predare.

—Allen stă la doi pași de aici. Eu mereu mi-am dorit doi băieții, de ce nu ni-l dă nouă mătușa lui? E ca și cum ar sta în același loc.  Mama și-a dat ochii peste cap la spusele tatei. Mie nu mi se părea o idee așa de rea.

Am mâncat repede și mi-am luat ghiozdanul, ieșind din casă. M-am îndreptat către casa lui Allen, aruncând o privire rapidă către ceas. Era cam devreme, dacă nici nu s-a trezit încă? Dacă voi părea disperat? La naiba, chiar eram disperat! Și nu l-am văzut de o zi, ce naiba e în neregulă cu mine? E normal să îți lipsească o persoană așa de mult într-un timp atât de scurt?

Stăteam de vreo două minute în mijlocul trotuarului, chiar în fața casei lui, gândindu-mă dacă să intru sau nu. N-am apucat să iau o hotărâre, că ușa de la intrare s-a deschis, dezvăluind un Allen în preacunoscutele lui pijamale cu dinozauri.