Joc periculos

Capitolul 6

Shikamaru nu mi-a adus nimic, nici atunci și nici mai târziu. Mi-a spus doar, ziua următoare, că până la noi ordine nu aveam voie să părăsesc camera - un fel de pedeapsă. Am întâmpinat vestea cu calm şi mi-am păstrat demnitatea, fără să fac scandal, deşi ştiam că Sasuke exagera. Uneori vedeam toate astea ca pe o binecuvântare, căci îmi audeau o bine meritată pauză de la tot haosul în care trăiam, îmi putean limpezi gândurile, îmi puteam revizui priorotăţile şi puteam uita, măcar pentru o scurtă perioadă de timp, că în fiecare clipă se dădea o cruntă luptă între viaţă şi moarte. Şi era mai bine aşa, fiindcă aveam multe lucruri la care să meditez şi multe priorităţi de reorganizat. După fiecare indicent ordinea lor se schimba, însă niciodată Sasuke nu lipsea din ele. Mă gândeam prea mult la el şi, deşi o voce din capul meu îmi repeta constant că mergeam pe un drum fără întoarcere, îndreptându-mă spre ceva mai mare, ce mă depăşea, preferam de fiecare dată să o ignor, prefăcându-mă că nu a existat niciodată. La un momentdat a început să devină frustrant.

După vreo trei zile de la nefericitul eveniment deja mă plictisisem să stau doar în camera mea uitându-mă pe pereți, așa că am început să țip și să bat în ușă. Știam că nu avea să îmi dea nimeni drumul să ies, dar îmi plăcea să mă amuz pe seama celorlalți, atunci când veneau și îmi spuneau disperați să mă potolesc. Pe Shikamaru îl vedeam cel mai des - doar era cățelușul credincios al lui Sasuke, dar el nu mai stătea de mult la taclale cu mine, căci îmi învățase obiceiurile și știa că făceam totul doar ca să îl enervez. Şi asta era frustrant, fiindcă începeam să mă plictisesc.

Vânătăile de pe corp erau mai puţin vizibile şi mai dura ceva până aveau să se vindece complet, dar cel puţin nu mai dureau şi arătau la fel ca la început. Spre ruşinea mea, cea care mă arătam invincibilă în faţa celorlalţi, luasem câteva analgezice. Durerile mi se ameliorau cât de cât ziua, iar noaptea, când stăteam în pat şi priveam tavanul, reveneau în forţă, făcându-mă să mă chircesc într-un colţ, învinsă. Mă bucuram că nu mă putea vedea nimeni în timpul acestor momente de vulnerabilitate, deoarece reputaţia mi-ar fi fost ştirbită şi mai mult ca orice, nu-mi doream să se întâmple aşa.

Nu aveam ferestre prin care lumina şi căldura soarelui să intre în cameră, dar ştiam că era din nou zi văzând ceasul electronic de pe noptieră care indica ora douăsprezece p.m. cu cifre verzi. Eram trează de câteva ore - mai exact de vreo două - şi continuam să fixez pereţii şi tavanul cu privirea. Aveam impresia că începeam să înnebunesc pentru că mi se părea tot timpul că pereţii şi tavanul ba se apropiau, ba se depărtau, iar într-un timp, vedeam punctuleţe negre pe ei. Aveam halucinaţii, de vină fiind probabil timpul puţin pe care îl dormeam. De obicei cele care mă ţineau trează erau coşmarurile şi gândurile încurcate, însă acum, mai mult ca niciodată, eram afectată de dureri. Mă dureau inima şi sufletul şi nu ştiam de ce. Era o prostie că mă simţeam într-un fel atât de inexplicabil. Nici măcar nu avea sens.

M-am întors cu faţa spre uşă tocmai în clipa în care am auzit o cheie învârtindu-se pe partea cealaltă. Grozav, mi-am zis, din nou căţeluşul credincios! Nu aveam chef de Shikamaru în aceste clipe, de fapt, nu aveam chef de nimeni. Voiam doar să fiu lăsată în pace în nebunia mea, deşi chiar ieri făcusem un circ uriaş cum că voiam să mi se dea drumul. Aveam momente şi momente.

- 'Neaţa, Sakura! Cum ai dormit? a întrebat Shikamaru în timp ce înainta în cameră cu obişnuita tavă cu mâncare în mâini.

A pus-o pe noptieră, după aceea s-a repezit să încuie uşa de parcă aş putea ţâşni pe lângă el şi să ies afară. La ce stare de tot râsul aveam cu siguranţă să fug era ultimul meu gând, dar el e paranoic şi nu prea ştie să citească semnele sau se preface că nu le vede. Oricum ar fi fost, nu prea îmi păsa.