Joc periculos

Capitolul 8

Uşa s-a trântit violent în urma mea, creând un pocnet similar cu cel scos de arme, apoi a rămas aşa, iar eu m-am spirjinit de ea cu mâna la piept. Inima îmi bătea în ritmul melodiilor din club, adică rapid, puternic şi necontrolat. Dacă stăteam să mă gândesc mai bine toate acestea erau normale şi ar fi trebuit să fiu fericită că nu am sfârşit cu un glonţ în cap sau violată de un bodyguard. Însă noaptea nu se terminase şi răul nu trecuse încă, aşa că nu puteam respira uşurată decât atunci când aveam să mă aflu la cel puţin o sută de kilometrii depărtare de acest loc. Cu toate acestea, ştiam din experienţă că nici atunci nu aveam să fiu în siguranţă deoarece aceşti oameni nu renunţă până nu încheie toate socotelile. Nu aveam habar ce făcuse Sasuke încât îi enervase atât de mult, dar, din motive mai mult sau mai puţin pe placul meu, nu îmi doream să aflu. Cel puţin nu acum, când mă simţeam înconjurată din toate părţile de pericol şi orice clipă conta.

Nu l-am slăbit din ochi pe Sasuke nici măcar o secundă în timp ce se plimba prin faţa mea ca un leu în cuşcă. Aş fi vrut să-i pot spune ceva, orice, dar ştiam că nu aş fi făcut altceva decât să-l încurc în timp ce se gândea la un plan care să ne scoată pe amândoi de aici. Şi credeţi-mă când spun că nu exista nimic pe lume pe care să-l fi dorit mai mult decât să scap de aici. Am ajuns la concluzia că detestam armele şi că atunci când situaţia nu era în favoarea mea, eram o fricoasă. Atunci când Sasuke nu deţinea controlul tot curajul meu se ducea de râpă. De ce? Pentru că ştiam că îmi puteam pierde viaţa pe bune şi nu doar eu, ci şi el, a cărui viaţă era mult mai importantă. De aceea am decis că trebuia să mă adun, să pun capăt fricii şi să înfrunt realitatea. În primul rând trebuia să mă clamez şi să gândesc la rece. Doar aşa îi puteam fi de folos lui Sasuke căci mi-am dat seama că nu voiam să mă lase aici.

În toată agitaţia de afară nici nu mi-am dat seama că Luck m-a adus în dormitorul lui Sasuke, abia acum observând. Patul era răvăşit, aşternuturile stând mai mult pe jos decât pe saltea, pernele erau aruncate de podea, veioza de pe noptieră era încă aprinsă - probabil stătea aşa de ceva timp - , draperiile groase de culoare neagră erau trase, acoperind geamurile imense şi uşile ce duceau spre balcon, mai multe uşi şi sertare erau deschise, cu conţinutul aflat undeva pe jos, şi o geantă mare trona în mijlocul încăperii. Fermoarul încă nu era tras, astfel că am reuşit să văd câteva bancnote verzi şi strălucirea metalului - o armă...sau mai multe. Am înghiţit în sec şi mi-am mutat din nou privirea pe Sasuke.

- Şi acum? am întrebat cu glasul sfârşit.

Preţ de câteva secunde am avut impresia că nu mă auzise, dar apoi,  când s-a oprit din defilat, uitându-se la mine lung şi intens, mi-am dorit să fi tăcut din gură. Nu voiam să regrete că alesese să mă salveze în loc să mă lase pradă acelor oameni. Mi-am muşcat buza inferioară şi m-am lipit şi mai mult de uşă - dacă era posibil.

- Spune-mi un lucru, de ce nu ai făcut ce ţi-a spus Shikamaru?

Mă speria calmitatea sa.

- Nu am apucat să mai ajung la birou, i-am mărutisit.

Nu avea niciun rost să mint pentru că era în dezavantajul meu, iar Sasuke ştia asta, aşa că a reunţat să mă mai chestioneze în legătură cu acest subiect. Mai pe scurt, mă credea, ceea ce era bine. Şi-a trecut mâinile prin păr şi peste faţă. Părea epuizat şi abia aştepta ca totul să revină la normal. Simţeam un impuls sfâşietor de a-l lua în braţe şi a nu-i mai da drumul niciodată...dar nu era momentul potrivit. În schimb mi-am îmbrăţişat trupul cu ambele mâini, ca să rezit impulsului. Încă purtam costumul de dans, am fost conştientă de asta când ochii lui Sasuke mi-au călătorit peste tot corpul, înfiorându-mă.

- Trebuie să plecăm cât mai repede de aici, a spus în cele din urmă. Şi pune ceva pe tine cât timp strâng eu lucrurile de care avem nevoie.