O fata ciudata.O lupoaica speciala

Capitolul 23

   Rachel Pov

     Ma trantesc in pat epuizata.Am cautat toata ziua semne de viata de la Daniel si Ely,dar n-am gasit absolut nimic.Eram foarte injrijorata.Si mai era si copilul acela.Hotarasem impreuna sa nu-l ingropam inca.Poate se va trezi.Nu eram tocmai de acceasi parere,dar faptul ca iubitul meu avea speranta chiar si acum imi dadea putere.
     Mi-am inchis ochii sperand la un somn linistit si odihnitor,dar cand sa  adorm si eu am auzit tipete.M-am ridicat alertata din pat si,fara sa stau pe ganduri,ignorand faptul ca sunt imbracata doar cu o camasa de noapte si lenjeria intima,am pornit sa alerg spre sursa zgomotului.
      Coridoarele din Casa Mare,asa cum ii zise tatal meu(mai nou asa il strig,chiar daca ceilalti inca nu stiu nimic despre asta),erau reci si intunecate,cu doar cateva becuri ce emanau o lumina asa pala ca aproape era inexistenta.
    Daca nu ar fi fost zgomotul dupa care sa ma ghidez cel mai probabil m-as fi ratacit in camere si coridoare.Totusi tipatul era infiorator,ca si cum un animal salbatic imens ar fi sfasiat in doua.Eram ingrozita,dar adrenalina ce imi curgea prin vene si gandul ca cei dragi mie ar putea fi raniti ma faceau sa merg mai departe.
     In cateva clipe eram deja langa sursa zgomotului,(datotita vitezei de vampir)pregatita de lupta...Dar nu aveam de ce...pentru ca nu aveam cu ce sa ma lupt.Creatura care tipa era...baiatul cel mort!Tipa intruna si nu puteam sa fac nimic.Se zvarcolea,tipa si zgaria tablia patului facandu-l sa arata ca un animal salbatic incercand sa scape dintr-o cusca.
     -De ce tipa asa?am intrebat eu incet stiind ca nu pot primi un raspuns.
      -Nu stiu,dar pare ca e in agonie!se auzi o voce din spatele meu,iar eu m-am intors repede spre sursa zgomotului speriata.
       In spatele meu era Emily...impreuna cu Davis...(Caleb inca isi cauta fratii,iar ceilalti varcolaci probabil dormeau in cabanele lor din lemn).
        Am oftat usurata,facand abstractie de tipetele de fundal.
        -Doamne,Emily,m-ai speriat!am tipat eu cat de incet am putut.Dintr-un motiv oarecare nu voiam sa vorbesc tare.
        Ea nu raspunse.M-am uitat mai bine la ea si am vazut ca plangea.Am ramas socata.De ce?Ce motiv avea?
        -De ce plangi?am soptit eu.
        Ea nu raspunse,dar Davis o facu,pe un ton nu tocmai agreabil:
         -Daniel,fu tot ce a fost dispus sa zica,dar spusese destul astfel incat sa inteleg.
         Mi-am amintit cum Emily se lipea de pieptul sau atunci cand ii era frica,sau cand il consola in momentele triste sau pur si simplu cat de mult statea cu el fara nici un motiv.Dar cea mai clara amintire era privirea lui Emily pe care i-o arunca numai lui Daniel.O privire pe care o cunosteam pentru ca o foloseam si eu...atunci cand ma uitam la Caleb.O ptivire plina de dragoste.
      -Il iubesti,am soptit eu cu ochii plini de lacrimi...de bucurie.Am luat-o in brate si am mangaiat-o pe spate.
      Ea incuviinta aproape imperceptabil.
    -Nu-ti faci griji totul va fi bine!
    -Da,dar cu ce sacrificiu!!supse o voce.
     Prima oara am crezut ca a fost Davis si m-am uitat urat la el,dar privirea lui confuza si speriata indica altceva.M-am intors si aproape am facut un atac de cord.Copilul statea asezat pe pat cu hainele si parul ravasite,dar o expresie calma,rece si calculata.Parea ca juca teatru.Faptul ca nu mai tipa si ca statea asa calm si asa de...in viata...mi se parea o minune a naturii.
     M-am apropiat de el precauta.
      -Esti bine?
      Spre surprinderea mea raspunse:
      -Da,fiica a naturii,sunt bine.
       Toti parea la fel de socati ca mine.
       -Fiica a naturii?am repetat eu incet.
       El incuviinta din cap.
        -Eu sunt Axel Hale.O zana.
        M-am inecat.Cum adica o zana??Vazusem zane,dar erau mici cat un deget de-al meu.Nu putea sa spuna adevarul.Delira.
        -Stiu ce crezi,fiica a naturii,dar nu e adevarat.Acele zane erau mesagere si isi iau aceea forma pentru ca le e mai usor.Dar eu sunt o zana chiar daca nu ma crezi.
        L-am privit cu soc si neincredere.
         -De ce erai in padure?l-am intrebat.
        Ranjetul de pe fata sa era ingrozitor.
        -Un singur cuvant:....,am asteptat incordata....Magnus!