ABRAXIS

Epilog

         Așezat pe banca din grădină, Zakai stătea cu ochii închiși, bucurându-se de natură și de liniștea din jur până când auzi un țipăt ascuțit, urmat de unul și mai aprig. Ridicându-se în șezut, își așeză un braț de-a lungul spătarului băncii și întoarse capul spre zona unde se jucau cei doi copii. 

         — Te spun la mami! țipă o fetiță de șase ani către fratele ei mai mare, care ținea o jucărie deasupra capului, ca fetița să nu ajungă la ea. Dă-mi-o înapoi!

         — Nu! refuză băiatul, scoțând limba la sora lui. Nu ți-o dau până nu te joci cu mine!

         — Te spun la mami! își repetă fetița amenințarea, încrucișându-și bosumflată brațele pe piept.

         — N-ai decât, ridică băiatul din umeri, deloc impresionat de șantajul surorii lui mai mici.

         — Hei! Încetați! rosti aspru o femeie trecută de treizeci de ani, apropiindu-se de ei cu pași apăsați. În casă amândoi! Și să nu vă mai aud că vă certați, ați înțeles? îi întrebă, privindu-i cu o încruntătură între sprâncenele arcuite.

         — Da, mami, răspunseră cei doi la unison, cu capetele plecare.

         — Sunt colosali, rosti o altă femeie, apropiindu-se de Zakai din partea opusă.

         — Da, sunt, râse bărbatul, sărutându-i dosul palmei când femeia își așeză mâna pe umărul său. Dar nu sunt cu mult mai diferiți de cum eram noi când eram mici, continuă el.

         — Ha! replică ea și se așeză pe bancă lângă el, privindu-l cu o expresie amuzată pe chipul încă tânăr în ciuda anilor care trecuseră peste el. Spre deosebire de Zarin, ție îți plăcea să mă chinui.

         — Fii serioasă, Safira, erai o nesuferită, surâse Zakai, amintindu-și de vremurile de dinainte.

         — Astăzi se împlinesc patruzeci de ani, nu-i așa? întrebă ea, sărind la alt subiect.

         — Da, confirmă bărbatul și întoarse capul în altă parte. Câteodată am impresia că toate s-au întâmplat nu mai departe de ieri și câteodată am senzația că au fost în altă viață.

         Zâmbind încurajator, Safira își așeză palma pe antebrațul fratelui ei.

         — Ați făcut ceea ce trebuia. Îți datorăm ție și lui Morrigan lumea în care trăim. Totul e mult mai simplu acum. Nu mai suntem constrânși de normele rigide de dinainte și nici nu mai trebuie să ne facem griji din cauza diferențelor dintre specii. Am devenit ceea ce trebuia să fim. N-am fi reușit să facem asta într-un timp atât de scurt fără ajutorul tău, căută Safira să îl binedispună, observând tristețea adâncă din ochii lui. Zâmbește, bunicii n-au voie să fie triști. Fiică-ta e pe drum cu nepoatele, trebuie să te găsească vesel.

         — Nepoții mei și nepoții tăi, hă? Crezi că le facem față? zâmbi Zakai, rezemându-și antebrațele de genunchi.

         — N-avem de ales, râse Safira. Asta ne este menirea, și îl sărută pe tâmplă înainte să se ridice și să intre în casă.

         Rezemându-se înapoi cu spatele de lemnul lăcuit, Zakai inspiră adânc, cu privirea ațintită pe florile care se legănau în adierea vântului. Stătu așa aproape un minut până când, cu coada ochiului, observă o mișcare în stânga lui. Întorcând capul brusc, pentru o fracțiune de secundă, avu impresia că vede silueta fantomatică a lui Morrigan, continuând să îl vegheze.

         Scuturând capul, zâmbi, convins că doar i se păruse.

         — Moș bătrân, se amuză și se ridică în picioare când auzi un vehicul intrând în curte.

         În mai puțin de zece minute, două voci pițigăiate îl strigau pe nume. Lăsându-se pe vine, Zakai își plantă un zâmbet cald pe buze și deschise brațele larg, exact la timp ca două fetișcane de trei, respectiv cinci ani, să se repeadă la pieptul său.

         Ridicându-se în picioare cu tot cu ele, porni spre tânăra care îi privea cu dragoste, zâmbind la imaginea formată de el cu fetele în brațe. Făcându-i cu ochiul când trecu pe lângă fiica lui, Zakai intră în casă.

         În urma lui, între multitudinea de flori aromate, silueta fantomatică a lui Morrigan surâse, dispărând când vântul începu iar să adie.

                                                           Sfârșit (oarecum :-D)